Arhiva pentru aprilie, 2007
“îndemn” la purtat cască, cotiere, genunchiere…
Publicat aprilie 30, 2007 unghiile de ciocolată Leave a Comment
Ce se întâmplă uneori?
Nimic mai simplu…ne loveşte destinul, cădem şi ne rupem o mână, un picior, o inimă…(fiecare ce are mai bun ca doar suntem în orice zi îmbrăcaţi ca de sărbătoare!). în cel mai fericit caz, ne alegem doar cu o zgârietură. Plângem cu faţa îngropată în palme, cu buzele pline de noroi…
Ne ridicăm, totuşi, şi mergem şchiopătând, până ne găsim doua beţe care să ne fie cârje. Ne tîrîm aşa un timp, ca niste şerpi ce şi-au pierdut veninul. Ceilalţi ne compătimesc şi ne privesc cu milă, de parcă am face parte din altă specie.
Ni se reface si “osul” rupt, dar ştim ca nu va mai fi ca înainte. Trebuie să evităm eforturile, să nu mai alergăm dupa autobuze, fluturi sau…vise. Vom uita să iubim şi vom refuza să mai credem.
Dar cel mai greu este când vine vremea rea (uite şi acum parcă stă sa plouă! au anunţat şi vânt puternic). Atunci simţim un junghi în locul unde am avut o rană…şi iar şchiopătăm. Ne aşezăm temători pe o bancă şi privim în urmă ca să amorţim de durere…
Mi
Mi se-ntruna, mi se-ncotro
Mi te duce mi s-ar culce
Încotro căci eu nu potro
Să mă mai dezvăţ de dulce.
De dulcele, de ulcele,
Dedulcite-n dulcigaie,
Pe-un picior de rai, de raie,
De raiale de râiele.
Deraiare-n dedesupturi.
Şi mai am dacă mă scuturi.
(Marin Sorescu – “Viziunea vizuinii” – vol. “Ţoiuri”)
poheme semnate Gellu Naum
Publicat aprilie 30, 2007 depozitul , impresii/fragmente literare Leave a Comment
Noi ne iubeam ca pomii, la umbra unor sprancene stufoase. Ca trecatorii, in fum. Lampile noastre erau pline de fructe. Ma culegeam din tine. Te odihneai pe banca tacerilor mele.
Azi dimineata mersul tau
Azi-dimineata mersul tau anunta al saptelea anotimp, nesfarsitul. Degetele tale dezlegau nodurile negre ale pamantului, linisteau spaima copilareasca a pietricelelor, asezau la fereastra barda care contempla. Cate o pasare venea sa-i dai grauntele fagaduite inainte de a-si incepe marea migratie inaugurala.
Eu incercam sa prind nedimensionalul, aceasta stare de incredere fara regn care este iubirea noastra.
îmi voi pune roţi, să nu mă mai târăsc.
îmi voi confecţiona şine, să nu mai greşesc drumul (ori să nu cumva să deraiez?!)
voi respecta toate semafoarele, să nu mă mai ciocnesc de alte vagoane, trenuri, tramvaie…sau aripi…
zi de noapte, voi arunca în foc cărbuni, să nu mă mai opresc.
doar că…te rog atât – nu schimba niciodată macazul!
vreau să trăiesc în cerc. în cercuri…
CAUTĂ! – imperativ în două sensuri
Publicat aprilie 30, 2007 depozitul , unghiile de ciocolată Leave a Comment
Caută lanţuri şi inventează cheia potrivită.
Caută mereu pentru a nu uita.
Caută sa taci atunci când ştii că nu există răspunsuri.
Caută să nu mai cauţi tot, dar să te cauţi mereu.
Caută prin amintiri şi nu alege nimic. ele trebuie doar (re)găsite.
Caută persoane şi bucură-te când încă mai sunt.
Caută să găseşti la/în tine şi nu mai căuta la alţii.
Caută minciuna, nu adevărul.
Caută nu e totuna cu cercetează.
Caută aripi şi iubeşte-le. Caută să nu le zbori şi nici să te zboare…
Caută greieri. nu vei ajunge surd niciodată.
Cauta anotimpurile pentru a nu-ţi uita anii.
Caută natura ca să ştii drumul înapoi când va fi momentul…
Caută soarele ca să cunoşti lumina. nu vei orbi.
Caută culorile. vei ştii mereu să recunoşti negrul şi să iubeşti albul.
Caută nisipul. vei afla ce înseamnă viaţa pierdută (printre degete).
Caută uşi şi ferestre. îţi vei construi o casă din pereţii drumului.
Caută drumul şi nu-ţi lua cu tine busola. vei putea descoperi alte cărări…
Caută bijuterii şi transforma-le în aur şi argint. locul naturii este în natură.
Caută buruienile şi dă-le de mâncare buruieni.
Caută acrul în miere şi mierea în lămâie.
Caută sarea în mare. nu vei reuşi, dar vei învăţa să iubeşti marea (sărată).
Caută în întuneric întunericul. apoi luminează-l cu o stea.
Caută în soare lumina. te vei înţepa de raze şi vei afla durerea cunoaşterii.
Caută litere. nu se ştie niciodată – poate vei afla Cuvântul.
dă la o parte perdeaua, deschide larg toate ferestrele, trage fermoarul buzelor şi leagă-ţi şireturile mâinilor cu gandul… acum priveşte!
ţi-am mai zis că nu ştii totul. de ce te minţi?
unii copaci cresc unul langa altul poate dintr-o frica de singuratate. o teama fireasca de a nu ajunge arbori batrani si singuratici. (nu v-ati intrebat niciodata de ce in timpul unei furtuni de vara fulgerul loveste numai copacii singuri? nu vreau explicatii stiintifice…)
altii, insa, cresc unul in directia celuilalt pana isi unesc ramurile in forma de inima…si se iubesc. se intampla, deseori, ca oamenii sa se simta deranjati, ofensati de aceasta dezordine naturala. atunci, ei taie crengile pe motiv ca ar fi incomode sau inestetice (ce definitie ciudata a dragostei!)
si uite-asa, copacilor nu le mai raman decat radacinile…imbratisate undeva in pamant, infipte adanc, sa nu le vada nimeni. radacini devenite una singura. sa nu te miri, omule, ca atunci cand ai taiat un copac, au murit mai multi! sa nu te miri nici daca pamantul se va ridica, in fiecare an, cu cativa centimetri. este doar imbratisarea arborilor…
se adunase in jurul soarelui o ceata-nor tare plangacioasa (nu am aflat cine o suparase), iar soarele incerca sa o inveseleasca jucandu-se cu toate culorile lui pe cerul de panza. priveam si aproape ca saream intr-un zambet…
cum m-am putut bucura vazand tristetea unui nor?!
si cerul plange, chiar daca e senin, dar nu cu ochii, ci cu norii lui cetosi, ascunzandu-si supararea cu un curcubeu…
primavara e plina de vise.
visele…ca o salata de ganduri.
cateodata ne iese chiar buna si ne lauda toti. alteori “scapam” prea mult otet sau sare…
usile pe care le deschidem nu au chei. deci nu mai cauta sa privesti prin gaura cheii!
hey! aici nu-i loc de politeturi. nu mai ciocani!
totusi, este important sa nu uiti ca manerul se afla intotdeauna pe cealalta parte. poti sa iesi daca ai intrat. dar nu incerca sa mai intri a doua oara. o vei gasi inchisa.
spune-mi, ai de gand sa mai stai in prag?
ma tot gandesc cum sa acopar crapaturile (cateodata atat de vizibile!) ale sufletului meu. l-am intrebat si pe el (ca doar e major, trebuie sa hotarasca si singur), dar nu mi-a raspuns. imi amintesc clar – nu am primit instructiuni de folosire cand l-am imbracat prima data!
of, cateodata mi-e mila de el, dar il privesc cu nepasare…a ajuns sa fie o carpeala de suflet, un suflet peticit ca un ciorap mult purtat. ros de atata alergat…ros si de atata timp. ros de molii frumos colorate.
poate ca numai aerul rece ce ar patrunde intr-o dimineata de vara in care m-as trezi langa tine. tu ai dormi, iar eu te-as privi pana ai simti mangaierile privirii mele…
poate ca numai lumina ce s-ar opri pe trupurile noastre imbratisate, devenite unul…
da…acum stiu ca numai lumina si aerul pot ascunde, pot vindeca fisurile astea atat de amare
ce face un creion când îşi întâlneşte hârtia
Publicat aprilie 30, 2007 unghiile de ciocolată 1 Comment
*
în albastrul oceanului meu de sus se alergau doi corbi. unul dintre ei cedează supărat, înţepând văzduhul cu strigătul lui. se întoarce apoi brusc şi zboară în direcţie opusă, pierzându-se printre brazi. celălalt îşi continuă zborul şi nu întoarce nici măcar o aripă.
înceţoşată, îi privesc zborul în jos… apoi revăd liniile negre ce le-au lăsat pe cer. un cer atât de albastru. fără de nor.
*
scriu gânduri cum n-am mai scris vreodată – aşezată între brebenei. cosaşii nu s-au trezit încă, iar un gând de-al meu se apucă să sară de pe hartie. nu mai apuc să-l prind şi atunci îl privesc şi-l citesc: “dacă aceşti brebenei de un albastru minunat, aceşti brebenei uimitor de mulţi, m-ar întreaba ce scriu, eu ce să le răspund? că scriu despre tine? că şi atunci când nu scriu despre tine, tu eşti între rândurile mele? oare ei te cunosc? sunt prea tineri şi mândri ca să asculte de alţii, dar norii ăştia care ne privesc de sus sunt nori-şireţi (şireturi?) şi aleargă neîncetat. cred că până şi florile astea mândre te ştiu din auzite… se răzbună norii şi ne pârăsc.”
*
vin dintr-un loc plin de maşini, unde sunt mai mereu înconjurată de o mulţime… o mulţime vidă.
numai munţii pot să-mi primească aceste gânduri nebune, de oraş, şi să le prefacă-n zâmbet şi linişte.
*
privesc cum trece grăbit un bondar-elicopter. oare aici, în pustiul muntelui, s-a născut strălucita invenţie a inginerilor?
*
scriu întinsă pe iarba uscată, masa mea de scris e acum doar o câmpie de paie, iar hârtia ruptă la repezeală din agendă începe să vorbească… pesemne că paiul şi hârtia se cunosc, poate s-au şi iubit… cândva, demult. pe când erau verzi…
*
ce deliciu trebuie să fie acest câmp violet pentru bondarul-elicopter!
*
de ce să zbor? de ce să vreau sa fiu pasăre? de ce să trăiesc printre nori?
e atât de bine aici, pe acest pământ! am privilegiul de a putea privi oricând cerul… atât de albastru, atât de schimbător, atât de sus… oare el ştie cât e de frumos?
*
şi gândurile tac. dacă le laşi să tacă. Ssstt! vorbeşte mai încet!
când m-a intrebat Dumnezeu din ce aş vrea să mă construiască, i-am răspuns: “lână!”. mi-a venit aşa, de parcă îmi stătea “pe limbă” cum se spune. poate din simplul motiv că atunci priveam uimită turma Lui.
sunt din lână şi am adunat mii de scaieţi pe mine. acum toţi mă iau drept buruiană şi vor să mă smulgă.
sunt din lână şi am aflat târziu că lâna ţine de cald, iar acum…acum aproape că a venit vara.
sunt din lână şi molii flămânde au trecut prin mine, au lăsat găuri mai mici or mai mari…dar mă descurc, nu vă faceţi griji. uite! chiar acum strecor lumina prin ele.
Ce zici tu şi ce zic eu