unele porţiuni din şirul ăsta de întămplări pe care-l numim poate prea simplu ”viaţă” ar trebui puse într-o ramă neobişnuită şi imposibilă (preferabil să fie o împletitură din păr de scoică şi pene de vulpe, iar printre ele, vânt auriu de toamnă târzie…) şi privite mereu ca să ne amintim că putem fi şi fericiţi, dar că mai întâlnim şi oareşce mărăcini prin lanul galben.
şi dacă e aşa, mă întreb…cum arată o casă fără tablouri?
o casa fara tablouri arata ca o femeie fara copii. bezmetica, neimplinita, nomada, salbatica uneori, searbada chiar.
ori ca un barbat fara tzel. slab de inger si uscativ. nu la trup. la suflet.
imi place comparatia. nu credeam ca cineva poate sa aiba ideea geniala de a vedea oameni in loc de case… in defintiv, asta si suntem. si depinde numai de noi cum ‘ne construim’.
Multumesc…
pai e firesc… caci casele fara oameni, sunt ca ramele fara tablouri. vezi tu… e ca un cerc inchis. format din segmente de cerc invizibil legate intre ele de esenta realitatii pe care o protejeaza: lipsa.
sunt putini aceia care au curajul sa o exprime. tu esti printre curajosi, si pentru asta te felicit! :)