…încercăm să ne modelăm viaţa după un set de norme impuse de societate, ne schimbăm atitudinea pentru a face pe plac unora ori altora, adăpostim în suflet sentimente refulate pentru a lăsa loc unei aparenţe de ‘’sunt bine/sunt ok (!)”, prejudecăţi inventate de minţi frustrate ne influenţează, într-o mare măsură, deciziile (pentru că suntem, uneori, prea slabi să nu ţinem cont de ele) şi lista poate continua, însă scopul acestui post nu este nicidecum acela de a amenda un comportament uman, pe care, în definitiv, cu toţii l-am avut, într-un anumit moment.
Motivul este unul singur – să ne reamintim pentru câteva clipe de copilărie şi… plastilină.
Nu cred să existe cineva care să nu fi încercat minunatul sentiment al creaţiei atunci când modela cu degetele mici şi neîndemânatice, bucăţele lipicioase şi colorate. Şi acel sentiment de responsabilitate, pentru ca totul să iasă cât mai frumos, iar privirea înţelegătoare a părinţilor să ne aprobe şi să ne aprecieze munca…
O amintire foarte dragă mie, este ziua în care am reuşit să termin planşa ce reprezenta pentru mine universul ideal: o casă mică, cu horn, uşă şi două ferestre, un omuleţ (care ar fi trebuit să mă reprezinte pe mine, dar am preferat să-l fac bărbat fiindcă îmi doream să-i fac o pălărie de soare - de felul celor pe care observasem eu că se poartă doar atunci când se stă pe câmp şi se lucreză pământul…), un cal (uf, cât am mai muncit la el! probabil pentru că îmi plac enorm de mult caii şi vroiam să iasă perfect. dar, credeţi-mă…chiar este greu să modelezi un animal!) un gărduleţ şi o fântână dintr-acelea care au cumpănă şi găleată. La fântână ţin minte că m-a ajutat şi mama deoarece nu prea ştiam cum arată. Deci, maman, la următoarea fântână promit că încerc să mă descurc singură…
Dar cel mai mult îmi plăcea mirosul… acel miros de brut, de nou. mirosul primordialităţii.
De curând, am descoperit că această îndeletnicire ingenuuă bucură puţinul timp liber al Dianei, o prietenă care mi-a dat acordul de a posta câteva din creaţiile ei de început.
Vă îndemn, deci, la o altfel de modelare…
”cei trei prieteni”
(părerea mea este că aici Diana le-a zis o glumă, iar ei se prăpădeau de râs…)
Ştiu pozele de mai de mult :D , abia astept să iau şi eu plastilină. Nu am mai pus mâna pe aşa ceva de foarte, foarte mult timp.
Apăi, ia vă rog să puneţi mâna! Şi poate plastilim împreună, mai chemăm şi alţi oameni dornici de plastilit şi ne facem un funclub :)
Vara o să fie luuuungă şi ne trebuie doar un frigider ca să nu ni se topească operele de artă. Mama nu a scăpat de mine până nu mi-a ţinut creaţiile câteva zile pe lângă salam, brânză…nu ştiu cât de bine s-au simţit ele acolo, dar eu eram destul de fericită admirându-le de fiecare dată când se deschidea frigiderul :))
Aaaaa, cat de frumoase sunt florile!!! Asa de mult va invidez pe voi artistii [din absolut toate domeniile :) ] Daca vreodata prietena ta, Diana, se hotaraste sa vanda floricelele alea, sa nu cumva sa nu ma anunti! [Si nu, nu pot sa-mi fac singura pentru ca pur si simplu nu imi ies :) ]
Iar in legatura cu semnul de carte… crede si nu cerceta :))
Multumesc pentru gustarica. Mi-a prins bine :) A fost chiar… (eu)geniala! Si eu sunt pe lista celor care doresc sa achizitioneze frumoasele flori :P
Sper sa ne mai vedem pe caile nestiute ale virtualului :)