Trilogia

    Mirosul valurilor încă îmi gâdilă nările uscate de căldura capitalei. Am prea multe senzaţii şi gânduri ce nu-mi dau pace şi nu vor să se liniştească. Sunt şi ele precum nisipul agitat de valurile mării. Aştept o zi caldă, fără furtuni în larg…

    Deocamdată onorez invitaţia Ambrei, un suflet ce se transformă, cu fiecare gând, într-un minunat jurnal… amar, şi iau prima carte (interesant că şi eu am avut de ales între Dreptul transporturilor – o rămăşiţă din sesiunea ce tocmai a trecut ca şi cum nici nu a fost şi din care a rămas doar oboseala şi gustul amărui al timpului umplut cu memorarea unor informaţii în mare parte inutile – şi cartea din care, bineînţeles, am citat). Deschid la pag.111 şi iată rezultatul:

    “Se aseza in camera de zi si incepu sa se uite la pereti. Odinioara fusesera albi, isi aminti, dar acum prinsesera o curioasa nuanta galbuie. Poate ca intr-o buna zi ar ajunge sa fie si mai murdari, facandu-se cenusii, sau chiar maronii, ca un fruct trecut. Un perete alb se transforma intr-un perete galben care se transforma intr-un perete cenusiu, isi zise in sinea lui. Vopseaua se invecheste, orasul navaleste cu funinginea lui, tencuiala se naruie. Schimbari peste si mai multe schimbari.” (Paul Auster – Trilogia New York-ului, colectia Cotidianul).

    Ciudat este că se potriveşte perfect cu… tot.

de vară caldă

  

uneori, stări strâmbe în care lumea-miracol ne lasă indiferenţi. păcătuim prin absenţa – nemartori. atunci raţiunea aminteşte inimii unde trebuie să se întoarcă.

(Johannes)

   Ora 20. N-ai întârziat. Mă tem în fiecare seară că n-ai să mai vii.

   Şi o dată cu tine o să dispară şi aceste seri minunate în care mă îmbăt cu alcoolul ce ne-a fost dăruit fiecăruia, dar pe care unii îl beau ca pe apă, iar alţii îl confundă cu spirt şi îşi dezinfectează rănile cu el. Acest alcool în care sunt lăsate la macerat mii de senzaţii, mirosuri, amintiri, şi mai presus de toate, sunete. Da. Sunete de vară. Nu m-am gândit niciodată că fiecare anotimp are sunetul lui. Că orice zgomot capătă vibraţii şi ecouri în funcţie de anotimp.

   Aseară ai fost puţin tristă. Sau mi s-a părut? Poate căldura e de vină. Sau poate că un dor de altă pană, mai neagră, mai frumoasă ca a ta. Ultima notă a fost mai jos decât de obicei. Ei, da. Am început să te cunosc. Nici nu trebuie să-mi mai spui ce te supără.

   La ora asta e încă atâta lumină. Ai venit, dar ai stat puţin. Te-ai dus mânată de dorinţa ta permanentă de căutare. Sau poate că mai profiţi de zilele lungi care sunt d-abia la început.

   Zile lungi de vară din care îţi mai aminteşti cu plăcere doar de clipele petrecute la umbră când priveşti căldura cum se prelinge jucăuşă înaintea-ţi, deformând imaginile, distorsionând realitatea. Sau cum îţi simţi talpa afundându-se în asfaltul moale ca o plastilină, atunci când eşti nevoit să învingi distanţa prin oraşul sufocant de rece.

   De ce în fiecare seară? De ce această exactitate temporală? Este o datorie printre legile-instincte ale cântătoarelor? Sau poate o descărcare a micului suflet de povara zborului zilnic. Povară? Ciudat. Nu credeam să pun acest cuvânt în spatele mic (ca să nu zic ”cârca”) al unei mierle…

   Dacă într-o seară n-o să mai vii să îţi aşezi picioruşele negricioase pe crengile copacului din faţa casei mele, o să cred că mă înşeli… cu alt copac, cu altă fereastră de la care poate cineva te priveşte şi îţi ascultă cântul.

   Să ne înrădăcinăm într-un loc, să ne agăţăm de crengile unui copac pe care îl vedem noi că ar fi rezistent la furtuni, viscole, fulgere, că are o coroană stufoasă care ne va apăra de soarele ucigător din timpul verii? Sau să ne lăsăm aripile să ne poarte mereu spre alte crengi, spre alte ferestre unde să lăsăm melodia sufletului să iasă ca dintr-o cutiuţă muzicală ce nu rugineşte, nu oboseşte niciodată? 

   Îmi spuneam că sunt privilegiata mai multor păsări. Una dimineaţa, alta seara şi câteva în timpul zilei, rătăcite printre crengi, cântând fericite o “trilurilogie” fiindcă ceva mărunt (pentru noi) şi minunat li se întâmplase (o sămânţă găsită fără prea multă trudă, o îngheţată căzută din mâinile unui copil şi care s-a nimerit a fi – bucurie! - şi într-un loc retras, ori o mierlă sau mierloi pe care l-a regăsit după mult timp de zbor şi pe care îl credea plecat din cartier…). M-am înşelat. Un singur suflet cu aripi de cărbune îşi transpune toate stările în minunate simfonii matinale ori serale. Acelaşi suflet melodios şi dimineaţa şi seara.

   Ai plecat şi nu ai mai sosit. Pe unde şi cui îţi cânţi ziua ce-a trecut?

   Pentru cine nu are somn şi prinde uneori zorile cu ochii sufletului larg deschişi nu este o noutate ce voi spune. Păsările încep să cânte de la ora 4.30. Mierlele sunt primele. Sau cel puţin aşa este aici unde mă aflu eu, unde soarele răsare în stânga ferestrei şi apune în dreapta ei. Le asculţi şi ai spune că nici nu au dormit. Sunetul lor este atât de clar, încât ai impresia că l-a spălat o ploaie şi e curat, lipsit de impuritatea lucrurilor care ar putea să-l lovească şi să-i distrugă notele. Ai putea să te gândeşti chiar că este momentul (începutul zilei, bineînţeles!) în care îşi acordează instrumentul portocaliu care-o ajută şi să supravieţuiască, dar şi să-şi hrănească puii ce-o aşteaptă mereu mai înfometaţi.

   Şi îşi sfârşeşte ziua aproape la fel. Într-o simfonie ca un imn inchinat orelor-lumină ce-au trecut. Oare noi nu ar trebui să facem la fel? Să ne cântăm în felul nostru, la început stângace, momentele zilei, momentele vieţii?

   Ora 21. Eşti mai departe. Dar te aud. Ştiu că te vei apropia mai mult şi te vei aşeza pe creanga căreia i te dăruieşti în fiecare zi cu voluptatea înălţătoare a cântecului, creanga pe care uneori mă surprind că o privesc în gol, aşteptându-te.

   Dacă ţi-ai pierde glasul, te-aş mai iubi?

   Simt sunetele fiecărei melodii pe obraji. Poate fiindcă atunci când ascult ceva cu plăcere (mi s-a întâmplat chiar şi când ascultam pe cineva rostind cuvinte transformate-n melodii de viaţă) închid ochii, dacă împrejurările îmi permit asta. Unele note înţeapă aerul şi le simt pe faţa-mi ca nişte ace ce se înfig lacome într-o papiotă. Altele, însă, mângâie, alină, vindecă. Ca o aripă de înger.

   Dar nu mă întristez dacă tu nu ştii nimic. Poate că aşa e mai bine. Poate că dacă ai ştii nu ai mai veni sau ţi-ar fi teamă ca într-o zi să nu mă dezamăgeşti cu triluri scurte şi puţin supărate din pricina oboselii. Pentru că tu nu ai ştii nici că mi-ai devenit dragă pentru simplitatea şi aparenta uşurinţă cu care poţi da viaţă naturii fără să ceri nimic în schimb. Nimic.

   Ce ar fi o pădure fără nimeni să-i cânte frunzele? O pădure a vântului.

sfori

     Câteodată îmi simt degetele legate cu sfori de întrebări şi nu reuşesc să găsesc foarfecele de răspunsuri. Aţe de gînduri fără rost (chiar şi aţele trebuie să aibă un rost al lor?!). Şi nu mai pot să scriu, să mângâi, să fac semne, să mă joc de-a “omuleţul-deget”, să bat pe la uşi pentru un pahar cu apă, să desenez în nisip… să-ţi desenez buzele.

    Buzele tale sunt atât de nedesenate când nu ne vedem… Buzele mele sunt atât de nedesenate când nu ne vedem…

   Cât de folositoare sunt degetele. Cât de inutile sunt unele întrebări.

… (puncte puncte)

    Suntem fragmentaţi chiar dacă nu vrem să recunoaştem. Suntem linia întreruptă lăsată de vârful uscat al unui pix. Sau poate un pix nefolosit. Un pix mereu nou pe care încercam să-l îmblânzim cu mişcări circulare şi apăsate pe hârtia cuminte, cu scuturări energice şi respiraţii calde dăruite ascuţişului metalic.

    Linie întreruptă, cu goluri mari ori mici, cu poduri mai scurte ori mai lungi ridicate peste goluri. În spaţiul alb dintre linii rămânem suspendaţi în neculoare şi gustăm din vid. Ne întoarcem în nefiinţă, regăsim vidul, atingem golul vieţii.

   Ăsta e motivul pentru care uneori vorbim din bucăţi… de linii, de puncte puncte…puncte.

 

 

Wislawa Szymborska nu ştie ce-i poezia. Oare?

Întoarceri

S-a întors acasă. N-a scos nici un cuvînt.
Era limpede – ceva n-a mers aşa cum trebuia.
S-a lungit în pat în hainele ce le purta.
Şi-a tras pătura peste cap.
Şi-a strîns genunchii la piept.
Are aproape patruzeci de ani, dar nu şi în acest moment.
Acum e ca în pîntecul mamei sale,
înveşmîntat în suficiente straturi de piele, adăpostit în întuneric.
Mîine o să ţină un discurs
despre homeostazia în cosmonautica megagalactică.
Acum însă, e ghemuit şi adormit.

“Ultimele” lui Iorga

Am o întrebare…

        Va veni, în curînd vremea de se va şti prin ce suferinţi am trecut toţi aceia cari au fost iniţiaţi în teribilele taine de veche şi nouă duşmănie de care sîntem înconjuraţi.

        Atunci acei cari acuză fără să ştie situaţia vor avea mustrări de cuget şi, după aceia, se vor reuni cu ceilalţi ca să pregătească ceia ce se va putea numi o înviere, dar altfel decît numai ca hotare, a ceia ce numiam cu mîndrie România Mare.

        În ce priveşte felul cum a fost privit în străinătate dreptul nostru, nu e ceas de recriminări.

        Dar eu am o întrebare.

        Va să zică astăzi nu mai există vechile tratate, şi toate chestiunile se pun din nou.

        Dacă e aşa, de ce nu se pun pentru toată lumea, ci numai pentru noi?

        Şi mai am ceva de adaus:

        Pentru noi cari ne-am purtat mai bine decît toţi, cu minorităţile?

                                                                                               

                                                                                                N. IORGA

(„Neamul românesc” – 5 septembrie 1940)

Rasism…

            În vestita sa Istorie a românilor, scrisă pe vremea şi supt inspiraţia lui Napoleon al III-lea, care făcea din teoria naţionalităţilor, cuminte înţeleasă, programul său de politică externă, pe care, pe acel timp, îl împrăştia şi conducerea Prusiei, Victor Duruay, scria aceste rînduri de ciudată profeţie:

            „Chestiunea raselor a făcut în acest veac o strălucită şi periculoasă carieră prin ştiinţă, politică şi război. Supt influenţele deosebite ale geografiei şi istoriei şi prin unirea unor elemente adesea eterogene”, – lucru greu de observat -, „s-au văzut naţionalităţi formîndu-se, crescînd şi luînd un caracter determinant care a fost numit cu dreptate: spirit naţional. Dar mărturisesc că nu cunosc zîna aceia misterioasă care, plecîndu-se asupra raselor născînde, să le fi înzestrat cu însuşiri bune sau rele, pe care le vor păstra în veşnicie”.

            De atunci au trecut trei şferturi de veac.

            Naţiunile şi-au făcut state naţionale, cum se şi cădea, şi au trăit relativ bine unele cu altele. Ele nu s-au îndreptăţit prin teorii, ci prin conştinţa de sine, fenomen moral, peste deosebirea de cranii, care poate să existe. Iar, după aceşti optzeci de ani de civilizaţie, rasismul fără niciun temei vine să conteste dreptul naţiunilor de a-şi avea statele.

            Iată unde duce ignoranţa şi lipsa de judecată.

                                                                                               

                                                                                                N. IORGA

(„Neamul românesc” – 19 ianuarie 1940)

Fibra

            Pe lîngă toate celelalte mijloace de atac sai de apărare ale unui popr este acel lucru misterios, apărînd numai în cele mai grele împrejurări, care e fibra.

            Ea dă singură putinţa reacţiunilor neaşteptate şi uimitoare, care aşază un neam în fruntea tuturor celorlalte, învinse şi chiar învingătoare.

            Undeva în fundul sufletului, ca rezultat al unei fericite sinteze şi al unor evenimente istorice care nu trăiesc numai în cărţile de istorie, se produce faptul care, peste toate calculele, va fi decisiv.

            El corespunde în naţiune la ceia ce de atîtea ori s-a observat, iumind lumea, la indivizi, cari nu-şi ştiau singuri resursele, de-odată ieşite la iveală.

            Pe eşafod o Du Barry se ruga de „domnul călău” să întîrzie cu o clipă dezgărdinarea cuţitului, iar plăpînda, atît de bolnava şi chinuita fiică a Mariei-Teresei muria, nu ca o martiră, ci ca o eroină, moalele Ludovic al XVI-lea însuşi dovedindu-se, n clipa supremă, vrednic de strămoşii săi.

            Cel mai mare examen la un popor e clipa celei mai depline înfrîngeri.

            Puţine-l pot trece, dar acela merită toată admiraţia noastră.

                                                                                               

                                                                                                N. IORGA

(„Neamul românesc” – 21 iunie 1940)

comentarii şi căutări

      Ideea mi-a venit încă de când am descoperit “minunata invenţie” a blogului pe wordpress, care, sinceră să fiu, m-a cam scos din toţi săriţii şi nesăriţii din pricina ciudăţeniilor ‘administrative’ de care mă tot loveam pe aici (eu care sunt normală meritam şi aveam nevoie de loc! deci, vă rog, un pic de respect…). Acum nu ştiu dacă şi prin alte părţi (de bloguri) e la fel, dar ăsta pe care scriu eu este tare încăpăţânat. Ori nu suntem noi ‘făcuţi’ unul pentru celălalt!

      Şi totuşi l-am iertat pentru că e darnic. E bun, ca un moş crăciun modern care scoate din sac tot felul de informaţii despre toţi cei care vin şi pleacă de pe locşorul meu, care caută… care caută. Aici e bucuria mea. Există o “mică avere” la care ţin mult, mi-e dragă, simpatică, am strâns-o cu sârg. Este un mic ghem cu tot felul de cuvinte pe care voi le căutaţi, ajungeţi aici (din întâmplare – uneori fericită, alteori probabil nefericită şi vă enervaţi – nu era ceea ce vroiaţi să citiţi) şi treceţi mai departe, dar mi le lăsaţi mie totuşi, ca un fel de souvenir… pe ele, cuvintele.

      Şi vă mulţumesc. Să nu vă opriţi din căutări niciodată.

      Nu o să le comentez pe toate (cel puţin nu acum). Ar fi poate prea plictisitor. Cuvintele/ expresiile sunt exact cum mi le-a dat şi mie moşu’ virtual.

*

      vis nori cer ochi poze – îmi dau seama că aş putea să fac o propoziţie filosofică legând cumva aceste cuvinte. Ca de exemplu:    Cerul ne face poze cu norii săi, iar dacă vrem să-i prindem blitzul trebuie doar să visăm cu ochii deschişi.

      istoria prajiturilor de casa – prăjiturile de casă au o istorie a lor? Descopăr şi nu-mi vine să cred. Dar trebuie. Să cred.

      eu te iubesc iar tu ma minti mp3 – se întâmplă şi la case mai mari şi la case mai mici. Se întâmplă peste tot. Mai ales în melodii mp3.

      intamplari ale rockerilor  – Hey, dar ştiam şi eu asta! Rockerii au întâmplarile lor (multeeee!), dar nu ştiu ce să caute p-aici…

      fata fara riduri – de ce? Faţă fără riduri, fără urme de viaţă…

      ganduri de suflet ganduri de copil - E ciudat dacă am fost atât de impresionată încât toată faţa mi se înroşise? Nu ştiu… e bine oricum.

      norocei din 2007 – fiecare an are noroceii lui? Eu îi vreau pe ăia din 2006. Îi are careva? Fac schimb cu unii mai vechi, de prin ‘93.

      mincaruri de vara – maman m-a tot pus să-i caut reţete culinare. Mă întreb ce-a făcut respectiva gospodină când a realizat că eu nu am nicio reţetă :(

      ganduri despre viata de elev – concluzie: “gânduri” este utilizat prea des. Gânduri de bine, gânduri de sărbători, gânduri de plecare, gânduri de mine, gânduri de tine. Clar. Am plagiat teribil. Câtă lipsă de originalitate! Până şi titlul blogului… Şi totuşi, cine poate să ne spună câteva gânduri despre viaţa de elev?

      mama pamantul – neah! Sună mai bine în engleză – Mother Earth. mda… am scris şi despre mama şi despre pământ, dar despre mama pământ nimic. uf! altă persoană dezamăgită.

      duminica dimineata – este şi preferata mea. Ador dimineţile, duminicile şi dimineţile de duminică. D, d, d, d…

      teama de ganduri – şi eu o simt uneori.

      ganduri ale teatrului – şi cum ziceam… prea des. Interesanta personificare. Din păcate, TNB-ul nostru nu cred că mai gândeşte.

      despre lene -   ~ se pot spune multe. În principiu e o boală, devine contagioasă numai din vina ta şi se combate cu voinţă. Şi cu grijă.

      semnul creionului – altă dată să nu-mi mai faci semn cu mâna dacă mă vezi. Fă-mi semn cu creionul şi o să înţeleg. Aici nu prea am înţeles ce se vroia. Dacă şi creionul are semnul lui, atunci cine e neînsemnat?

      cum să nu ne pierdem pe cărare – niciodată nu te pierzi. Teama care te cuprinde uneori te face să te simţi pierdut, pentru că atunci când te-ai rătăcit ţi-e frică. Drumul nu duce spre casă? Nu-i nimic, uneori ne descoperim adevărata casă în altă parte…

      daca nu cer prea mult – cum de ţi-a trecut prin minte aşa ceva? Nu ceri deloc prea mult. De fapt, prea mult în comparaţie cu… ce?

      ganduri soapte de iubire – atât.

      doar luna si stelele mi-au ramas sa-mi – continuarea nu o am nici eu. Şi nici nu o vreau. Mie mi-au rămas mai multe.

      ganduri si ploaie – şi acum când scriu plouă. E furtună iar. Just. Gânduri şi ploaie…

      suflet de copil – trebuie redescoperit în fiecare din noi. El există acolo şi câteodată plânge fiindcă uităm să ne jucăm cu el.

      inima rupta(poze) – cine are timp să facă poze când îşi rupe inima? Sau îi este ruptă. Fuga la doctor să ne-o pună în ghips. Sau repede o lipitură cu Picătura. În fine…

      o dorinta neobisnuita de somn – depinde cum ţi-o potoleşti. Sau cum ştii să profiţi de ea. Încercaţi fără teamă o astfel de dorinţă în doi, preferabil într-o după-amiază ploioasă. Somn uşor (în doi)!

      stelute de pus pe tavan – zâmbesc complice. Deţin şi eu o colecţie impresionantă din acest gen de steluţe. Le recomand cu lumină în noapte.

      adrian – imi pare rau ca am imbatranit – Adrian?? Tu eşti? Care Adrian? Mie chiar nu-mi pare rău, dar dacă tu zici…

      o sticla de vin si o femeie – ştia sorescu ce ştia! Lucrurile astea două sunt la mare căutare.

      cum scap de melci? – cum adică cum? Centru de plasament pentru melci “Cochilia care lasă urme”, adresa – str. “Tufişurilor mereu udate de ploaie”, sectorul “frunzelor dulci”.

Din conferinţele lui Borges

                                                            „Adevărat este doar ceea ce nu se potriveşte în această lume”.

 (Theodor W. Adorno)

                                             

           Cărţile şi noaptea reprezintă titlul uneia din conferinţele ţinute de Jorge Luis Borges în care autorul vorbeşte publicului despre soarta scriitorului orb cu care se identifică (Borges îşi pierde vederea treptat, proces care se încheie în 1955, „când – notează acesta – am înţeles că bucuria de a scrie îmi era de atunci înainte oprită”). Scriitorul argentinian ne oferă câteva exemple de personalităţi din lumea literară care au fost sau au devenit orbi, dar au învins acest „handicap” lăsând în urmă universul imaginilor şi îndreptându-se spre „alte lumi” la care puteau ajunge (îi elogiază pe Oscar Wilde, Homer, Groussac, Milton…)

            În fine, Borges povesteşte cum a reuşit să-şi concentreze toate eforturile pentru a studia şi aprofunda limba anglo-saxonă la cursurile pe care le ţinea ca profesor de literatură engleză la Facultatea de Filosofie şi Litere, experienţă care l-a ajutat să redescopere universuri uitate: „Mă întorc la limba pe care o vorbeau strămoşii mei acum cincizeci de generaţii, mă întorc la acea limbă, o recuperez…”. Scriitorul vrea, de fapt, să ne demonstreze că „orbirea are, de asemenea, avantajele sale”, iar el îi datorează „bucuria atâtor rânduri, atâtor versuri, atâtor poeme”.

             Am făcut această „scurtă” introducere pentru a încadra în context umătoarea frază în care se concentreaza ceea ce ar trebui sa fie destinul lucrurilor care dispar:

„(…) eu am înlocuit lumea vizuală cu ceva deosebit, cu lumea auditivă (am înlocuit-o cu lumea limbii anglo-saxone)“.

             Aceasta deoarece „poezia este înainte de toate muzică, este înainte de toate lira şi că latura vizuală poate să existe sau poate să nu existe la un poet”.

             Aş putea să vorbesc despre „micile pierderi” ale individului, dar vreau să fac o divagaţie şi să amintesc de pierderile mari, pe care oamenii, în graba şi tumultul vieţii, preocupaţi de existenţa privată, nu le bagă în seamă, nu au timp de „probleme universale”. Şi totuşi, se pierd comori care aparţin omenirii (mă refer la artă în special), despre care Iorga spunea într-un articol de-al său din 1940 că o dată „cu aceste pierderi va pieri o parte din sufletul însuşi al umanităţii”.

             Îmi vine în minte replica unui personaj sorescian din piesa „Există nervi” care are o Idee, ce este, bineînţeles, doar aparent lipsită de legătură cu dialogul celorlalţi:

- Se uită că suntem şi noi oameni…

- Aţi observat cum se ruinează o bucată de zahăr dacă o înmoi în cafea? Încet, încet, se ruinează, se dărâmă… Şi nu se poate spune că n-a fost bună.

              Şi mă întreb inutil – cu ce vom înlocui tot ce din indiferenţa, ignoranţa şi nepăsarea noastră, dispare încet, încet… La fel cum ne vom scufunda şi noi în mlaştina uitării pentru generaţiile ce vor urma. încet, încet…

              Ar trebui să ne naştem doar cu un simţ pentru că nu ştim (ori nu am învăţat încă) să ne dozăm atenţia prin simţuri. Când vrem să ascultăm cineva este întotdeauna acolo şi deschide televizorul, când vrem să privim cineva începe să ţipe, vrem să atingem, să mângâiem şi lângă noi cineva se apucă să prăjească peşte. Suntem orbi de lucrurile esenţiale.

             NU. Nu suntem orbi cu adevărat. Dacă am fi orbi am vedea mai bine. Am vedea culorile vieţii şi spiritului…

             Dumnezeu ne-a dăruit cinci simţuri şi-o inimă. Este alegerea noastră dacă ne folosim de simţuri cu inima.

Un “Cântec de seară” si-o “Întâlnire”

Cântec de seară

Seara, când rătăcim pe cărări întunecate,

Ne ies în faţă palidele noastre fapturi.

Când însetăm

Bem iazului apele albe,

Dulceaţa tristei noastre copilării.

Stinşi, ne odihnim sub boscheţii de soc,

Privim pescăruşii cenuşii.

Nori de primăvară urcă peste-oraşul sumbru

Ce-n taină păstreză monahale vremuri de slavă.

Când prindeam mâinile tale subţiri,

Ochi rotunzi alene deschideai.

E mult de-atunci.

Dar când o-ntunecată-armonie năpădeşte sufletul,

Răsari tu, albă, în priveliştea de toamnă a prietenului.

Întâlnire

Drum străin – noi ne scrutăm privirea şi grea

De-oboseală întreabă privirea:

Ce-ai făcut cu viaţa ta?

Taci! taci! Lasă acum tânguirea!

Se face în jur tot mai frig,

Departe pier norii. Şi-mi pare

Că nu mai întrebăm multă vreme nimic,

Că singur la noapte va fi fiecare.

(Georg Trakl – Vol. „Manuscris” 1909)

De-a cuiul

Unul o face pe cuiul altul pe cleştele

Ceilalţi pe meşterii

Cleştele apucă cuiul de cap

Cu mâinile cu dinţii-l apucă

Şi trage de el şi trage

Să-l smulgă din podele

De obicei nu-i smulge decât capul

Fiind greu să smulgi din podele un cui

Meşterii spun atunci

Nu-i bun cleştele

Îi despică fălcile îi rup braţele

Şi-l aruncă pe fereastră

Mai apoi altcineva o face pe cuiul

Altcineva pe cleştele

Ceilalţi pe meşterii

(Vasko Popa – Vol.”Câmpia neodihnei”, 1956)

Poem

  Al douăzeci şi şaselea poem           

 (fragmente)

Niciun izvor nu e protejat de chemările pe care

                                                 câmpia le repetă.

Trestiile pe care furtuna le îndoia simt frigul

                                                          în mlaştini.

Imperiul se divide între iarna ocultă şi imagini subţiri,

Între o boabă uscată deja şi hăul omniscent al

                                                           primăverii.

Între o buturugă dăruită veacului şi vivacitatea

                                                           unui stejar

Vizitat de efortul sevei, smuls mraniţei.

*

Patru stânci gravate vegheză secretelor care-mi

                                                                    dau dreptate.

Tălăzuirea venerabilă agravează frământările acestor

                                                                  fiinţe de piatră.

Suferă ca nişte corpuri de a nu fi amestecate cu

                                                           vastele elemente.

Ele nu sunt nimic pentru noi întrucât le preferăm o

                                                             pânză de corabie,

Întrucât ne complăcem la marginea unor coline line,

Preeria noastră să fie socotită de-acum în rândul

                                                                         corăbiilor,

Iar într-un trunchi mândru şi înverzit de muşchi să

                                                lumineze un mic felinar!

Vântul revine prea târziu. Prea târziu corbii pacifici

Străbat de la stânga la dreapta o radă sau umide

                                                                               livezi

Pline de mirosuri, de zgomote, pline de spumă şi de

                                                                 lucruri amare.

Le lansez în asaltul soarelui, le opun abisului

                                                                 de acoperişuri.

Le uit mai apoi privind biserica şi curtea şcolii

Pe când, în imensitate, o ureche inumană se

                                                                       emoţionează

Să audă pronunţate de gura profetică a valurilor

Cuvinte contemporane ale fecundităţii enigmei de la

                                                                                  amiază!

Sălciile nu au vârstă deloc… Şi eu ajung la cea mai

                                                                     mică prezenţă.

Ating chiar locul unde moartea s-a cununat cu vâlceaua,

Unde solitudinea noastră, agăţată şi legată

                                                    de magnificenţa plantelor,

Se încorda spre triumf şi forma o ordine perfectă!

Suspend deci aici, îmi continui fără să mişc călătoria.

(Pierre Oster – „Alchimia lentorii”)

Atunci, ca şi acum

     TEXTE  CU  CÂNTEC     

… Şi totul foarte frumos până când am început să înţeleg.

- Ce zice? Care a fost ultimul cuvânt?

      Vecinul meu din dreapta este un tânăr care-mi pare foarte cunoscut. Probabil dintr-o caricatură. Pe fruntea lui, care seamănă cu un şezlong, ai impresia că orice idee mai serioasă adoarme după două minute. Îmi răspunde după o pauză destul de lungă, în care eu, ca să nu stau degeaba, am făcut constatările de mai sus.

- „Of”

- Şi primul cuvânt?

- „Oftez” – dar mata n-ai urechi?

- Vasăzică, Oftez şi mi-e drag a ofta, of.

       Încep să devin atent. S-a terminat, aşadar, cu „zborul pe aripile melodiei”. După vreo douăzeci de oftaturi, artista se retrage. Oftez şi eu uşurat. Vecinul meu din dreapta, strigă „bravo” şi „bis”, aşa că am ocazia să ascult de la început versurile (nu mai pot să mă concentrez şi asupra melodiei): Oftez şi mi-e bine aşa, of,/ Oftez şi mi-e drag a ofta, of,/ Oftez dorul meu, dorul tău,/ Dar fără el e şi mai rău.”

       Aflu că versurile sunt de Aurel Felea. Cine m-a pus să vin în concert? Să petrec „o seară plăcută”, cum scrie şi-n program, delectându-mă cu asemenea texte de muzică uşoară? Ascultaţi: Dacă, dacă n-ar fi dacă/ Dacă, dacă n-ar mai fi,/ Dacă, n-ar fi dacă/ N-am avea ce povesti.

       E foarte frumos. Aşa ceva poate improviza oricine şi la orice oră din zi şi din noapte, despre orice subiect, nu numai despre „dacă”. Despre aer comprimat, un meci de volei, ADAS. Încerc şi eu de probă, un text despre şiret: Ce-i şiretul, ce-i şiretul?/ Ce-i şiretul?/ E o aţă/ Cu care să te legi la un pantof./ Dar ce sfoară-afurisită/ Că nu seamănă deloc c-un cartof.

        Dacă l-aş intitula Draostea şireată şi l-aş trimite Uniunii Compozitorilor, precis l-aş auzi apoi la radio.

        Dar să mai ascutăm în continuare un text semnat de I.Berg şi Radu Zaharescu: Nu, nu, nu/ Nu vreau „dacă”./ Nu, nu, nu! / Ca o placă/ Nu, nu, nu/ Vreau să tacă/ Gramofonul meu imediat.

        Nu credeam să existe un patos al stupidităţii. Devin gânditor. De ce nu apelează compozitorii totdeauna la poeţi? Unde găsesc asemenea textieri? Şi, în definitiv, ce e textierul? Poet? Nu. Prozator? Să mă mai gândesc. Şi oare textierii ăştia când „creează”, cu ce creează? – Privirea îmi alunecă melancolică pe pantofii interpretei (au ieşit nişte modele noi, cu vârfuri foarte ascuţite). Cu un vârf şi mai ascuţit decât al acestor pantofi, cu un adevărat spiţ lovesc aceste versuri plate, banale, stupide, în bunul-gust al publicului, în dragostea pentru muzica uşoară.

- Urmează un cântec de dragoste. Melodia de E. Deda, pe versuri de Al. Andi şi R. Stănescu.

        Dragostea… pe câţi poeţi n-a inspirat…. În sfârşit, voi asculta şi un cântec pe nişte versuri frumoase.

        Crede-mă, caută-mă, strânge-mă,/ Lasă-mă, ceartă-mă, iartă-mă,/ Aşa-i dragostea.

        Îmi vin în minte versurile pe care le cântă preşcolarul Nicuşor, pe strada mea, versuri adaptate de… vârsta lui, după o reclamă auzită la radio: Suc de roşii, suc de roşii/ Bea copiii, bea şi moşii/ Că conţine/ Vitamine.

        Pentru a stăvili furia sonetelor, care bântuia în Germania, Heine propunea să se introducă un impozit pentru fiecare sonet nou. Oare n-ar fi cazul ca autorii unor asemenea texte să plătească zilnic o taxă fiecărui cetăţean care are aparat de radio sau frecventeză concertele de muzică uşoară?

        În continuarea concertului urmează…. dar ce să mai vorbesc? Din trei cântece, unul este făcut pe un asemenea text. Inima e comparată cu o „gură de apă”, cu „spaţiu locativ”; sărutul e un „biscuit”, şi aşa mai departe. Vecinul meu din dreapta e transpirat de emoţie. El „gustă” textele, plescăind din limbă. Într-adevăr, el are urechi. Am impresia că după fiecare platitudine pe care-o ascultă cu entuziasm, urechile-i mai cresc cu câţiva centimetri.

- Daţi-mi, vă rog, voie să ies.

        Până la uşă mâ-ntovărăşeşte , ca o îmbrănceală, declaraţia răstită, într-o gamă preistorică, din cel mai prost cântec de dragoste:

- „Te iubeee…”

        Afară e linişte, răcoare. Deasupra grădinii de vară se vede luna, ca un timpan spart.

(Marin Sorescu – articol publicat în Luceafărul, nr.11/ 1 iunie 1962)

Omul-scrabble

      Am avut noroc. După îndelungi şi istovitoare căutări am reuşit. Sunt sigură că o să mă invidiaţi. Măcar că sunteţi printre puţinii care veţi afla cum arată. Da. L-am întâlnit pe omul-scrabble. Mă aşteptam să văd un monstru ori un balaur cu o mii de capete în forma de litere. Nu. E un om ca toţi oamenii. Compus doar din cuvinte ce formează scurte propoziţii fără sens pentru cei din jur. Mi-a spus că literele şi le extrage singur din săculeţul negru al lucrurilor nevăzute. Cică nu ar avea încredere în cele văzute pentru că ar fi prea evidente şi îl păcălesc întotdeauna. Nu ştiu ce să zic. Parcă aici nu i-aş da dreptate.

      Apoi, mi-a zis că nu toate cuvintele formate sunt ideile lui. Unele ar fi chiar furate de prin lume, altele ar fi impuse de nişte oameni mari, pe când alea mici, mai pricăjite sunt numai ale lui, fără contribuţii exterioare. Sunt chiar uşor de observat, aşa murdare, pline de tristeţe parcă ţi-e şi milă să nu le bagi în seamă, să nu le vezi cât de cuvinte de legătură sunt!

     – Şi propoziţiile? Ce înseamnă ele? Cine le gândeşte şi ce vrea să facă din tine, omule? Dacă vrea să semene cu un roman, nu cred că va avea succes, nimeni nu înţelege nimic…
     - În fiecare dimineaţă mă trezesc amestecat. Adică din pricina nesomnului trebuie să beau cafea să dorm mai bine, iar propoziţiile sunt doar cuvinte amestecate cu lingura de cafea a iubitei mele…
     – Omule-scrabble, tu nu-ţi aparţii…

Stoarcerea (sau Întoarcerea)

        S-a decis ca în ultimele zile ce-i mai rămăseseră să-şi stoarcă sufletul ca pe o rufă. Vroia să devină mai uşor ca să se poată ridica spre nori când i-o veni momentul.
        În prima zi i-a fost cel mai greu. A trebuit să stoarcă pietre de suflet. Şi a descoperit că sunt mai grele decât pietrele de moară, cu toate că nu ridicase vreodată aşa ceva.
        Apoi veni şi rândul aşchiilor de vorbe aruncate de oamenii-lemne, al noroiului adunat de-a lungul războiului purtat cu el însuşi, al nisipului din care a încercat de nenumărate ori să construiască nu un castel, ci o casuţă pentru ei doi. Nu uită să scuture nici praful ce-l înghiţea de fiecare dată, ca pe-o amintire, privind în urma celor care-l părăseau…
        În ultima zi sufletul îi devenise un fulg de nea şi luându-l în palmă, se topi. Puţina căldură ce o mai dădea acel trup împrumutat de la Dumnezeu transformă picătura în abur cald. Şi se ridică uşor deasupra unei dimineţi de vară…

Aberaţii deformate

 - Dacă în loc de gumă am mesteca dopuri de urechi, ne-am transforma într-o lumânare care aude…

 - De ce să ma rupi? Dacă mă rupi s-ar putea să rup şi eu pe altele fără să vreau… (gândul unui vârf de creion)

 - Ce face un elastic? Se întinde până nu mai poate. Ce face un om? Strânge până poate.

 - Până si morţii au nevoie de yoga.

Lista rămâne deschisă. Puteţi să adăugaţi.