Cade o picătură de apă, mare, grea, făcînd gaură în pămînt şi lăsînd o băltoacă minusculă, aşa, ca de scuipat. Una singură. Aşteptăm să mai cadă şi altele şi le căutăm cu ochii întorşi spre cer. Dar nu mai cade nici una. Nu plouă. Acum, dacă te uiţi la cer, vezi norul de ploaie depărtîndu-se grăbit. Vîntul care bate dinspre sat îl ajunge, împingîndu-l spre umbrele albastre ale dealurilor. Iar pămîntul înghite picătura căzută din greşeală, fără să-şi astîmpere setea.
O carte uscată, fierbinte ca bărăganul îndepărtat şi „fără capăt” al Mexicului, o carte pe care atunci cînd o deschizi, cad şi ţi se rostogolesc sub picioare „bulgări de pămînt întărit ca nişte pietre ascuţite, care ţi se înfig în talpă cînd mergi, de parcă pămîntului i-ar fi ieşit ţepi”. Te înconjoară „o linişte, liniştea norilor străvezii care se vedeau printre trunchiurile salcîmilor desfrunziţi”, iar apoi dintr-o deodată te cuprinde spaima unei vijelii venită de nu-ştiu-unde, „brusc, în valuri mari de apă, fără să ne dea răgaz să ne ascundem nici măcar o bocceluţă” şi te pomeneşti că rămîi fără viţeluşa Şerpoaica – singura zestre care ţi-ar fi apărat sora mai mică ca un dig în calea unui destin inevitabil – „să nu devină tîrfă aşa cum se întîmplase cu celelalte surori”.
Povestirile sunt scurte. La fel şi propoziţiile. De parcă şi cartea a crescut într-un pustiu, fără apă, adaptîndu-se mediului şi devenind tufiş, scaiete uscat de cuvinte. Dar intensitatea trăirilor şi imaginile vii care ţi se construiesc singure înaintea ochilor ca un puzzle din piese mici şi delicate se condensează ca o esenţă tare şi te trezesc din răceala unor vremuri fade, fără culoare ori miros.
În fiecare povestire pluteşte o linişte surdă care îţi răscoleşte pieptul şi te îneacă. Ai impresia că nemişcarea spaţiului în care eşti aruncat nu-ţi va oferi satisfacţia unei acţiuni ori măcar a unui dialog şi tocmai atunci cînd eşti sigur că nimic nu mai poate exista în afară de încremenirea arzătoare şi seacă a peisajului, iei parte fără să vrei, dar cu o dăruire totală, la destinul răscolitor şi insolit al unui personaj, destin ce rămîne suspendat într-un deznodămînt de un tragism inevitabil, uşor de sesizat.
Universul rural apare ca schiţat de mîna sigură a unui pictor impresionist: „Norii au adormit noaptea deasupra satului, căutînd căldura oamenilor. Acum soarele stă să răsară şi ceaţa se ridică încet, îşi strînge cearşaful şi lasă dîre albe pe acoperişuri. Un abur uşor, abia văzut, urcă din copaci şi din pămîntul ud, ademenit de nori; dar se risipeşte repede. Şi în locul lui apare fumul negru din bucătării, mirosind a stejar ars, acoperind cerul de cenuşă.”,
în interiorul căruia scriitorul crează lumi mai mici cu aceleaşi frămîntări şi totuşi fiecare diferită în felul ei, ce seamănă cu nişte filmuleţe episodice, dar eterne.
Citeşti, citeşti, citeşti… dar nu ştii niciodată unde vei fi luat de gaica cămăşii şi azvîrlit. Într-adevăr povestirile lui Juan Rulfo sunt imprevizibile, uimitoare prin forţa şi ritmul cu care se trece de la o stare sufletească liniştitoare la un tumult de trăiri violente, de resemnări ascunse sub o durere şi suferinţă mută a unor oameni hăituiţi, pentru care speranţa este un cuvînt demult uitat, a unor suflete care au trăit în timpuri, de care puţini au auzit, ale Revoluţiei Mexicane.
Aici totul este de o aparentă linişte, iar fondul sufletesc al personajelor trebuie intuit pentru că el nu ni se va dezvălui niciodată ca o pepită strălucitoare în sita căutătorilor de aur.
Rulfo strecoară printre rîndurile îmbibate cu o suferinţă fierbinte ca aerul regiunilor mexicane, o adiere răcoroasă sub forma unor idei sau descrieri ce par bizare şi nelalocul lor, dar care sunt pline de simboluri:
„Gîndacii trosnesc ca nişte pocnitori cînd îi striveşti. Nu ştiu dacă şi greierii trosnesc. Pe greieri nu-i omor. Felipa spune că greierii fac mereu zgomot, nu se opresc nici ca să răsufle, ca să nu ajungă pînă la noi strigătele sufletelor care pătimesc în purgatoriu. În ziua în care n-ar mai fi greieri, lumea s-ar umple de strigătele duhurilor şi toţi am începe să alergăm înnebuniţi de frică. Şi pe urmă îmi şi place să stau cu urechea ciulită la ţîrîitul greierilor.”
Din aceste ţinuturi ce-ţi lasă impresia unei pustietăţi primordiale se ridică ca un abur destinul unor oameni cu suflete tăbacite de vînt, soare şi nenorociri, oameni înconjuraţi de o „piatră crudă” (în ciuda temperaturilor imposibile nici piatra nu se coace!) şi a căror limită verticală este reprezentată de un cer negru unde „roua îngheaţă (…) mai înainte de a ajunge să cadă pe pămînt”.
Povestirea „Luvina” mi-a săpat, atît vizual, cît şi sentimental, cea mai profundă rană şi s-a fixat acolo ca o incrustaţie în lemnul meu interior. Aş cita în întregime conţinutul povestirii, însă ştiu că prin aceasta aş ciobi necruţător şi zgomotos vaza ce adăposteşte magia unei cărţi – acel farmec al unei lecturi cu miros de hîrtie de tipar ieftină (a celor de la editura Rao) şi al unei atmosfere inefabile create de gustul şi mirosul povestirilor anterioare. Nu mă pot abţine totuşi să nu ofer cîteva „mostre”, ce vor fi, sper eu, ca nişte firimituri dulci aruncate peste un muşuroi de furnici:
„Luvina e un loc foarte trist. Dumneata, care te duci acolo, ai să-ţi dai seama. Eu aş zice că e locul unde s-a cuibărit tristeţea. Unde nu se ştie ce-i zîmbetul, ca şi cum tuturor oamenilor le-ar fi împietrit feţele. Şi dumneata, dacă vrei, poţi vedea această tristeţe în orice oră din zi. Vîntul care bate acolo o răscoleşte numai, dar n-o ia cu el niciodată. Ea rămîne acolo, de parcă acolo s-ar fi născut. Şi chiar poţi să o simţi, fiindcă e mereu în spatele tău, lipită de tine, şi te apasă ca o catapeteasmă uriaşă pe carnea vie a inimii.”
„Noaptea aceea ne-am strîns să dormim într-un colţ al bisericii, în spatele altarului pustiu. Vîntul răzbătea şi acolo, deşi nu mai avea aceeşi putere ca afară. L-am ascultat cum trece pe deasupra noastră, cu urletele lui prelungi. L-am ascultat cum intră şi iese prin spărturile uşilor; cum loveşte cu mîinile lui crucile din biserică; nişte cruci mari şi grele din lemn de mezquite ce atîrnau pe pereţi de-o parte şi de alta, legate cu o sîrmă groasă care scrîşnea la fiecare rafală de vînt, de parcă-ar fi scrîşnit cineva din dinţi.”
şi apoi o deznădejde dureros de vie:
„ – Zici că guvernul o să ne ajute, domnule învăţător? Cunoşti dumneata guvernul?
Le-am spus că da.
– Şi noi îl cunoaştem. Uite că s-a-ntîmplat să-l cunoaştem şi noi. Dar, ce-i drept, nu ştim nimic despre mama guvernului.
Eu le-am spus că e Patria. Ei au clătinat din cap zicînd că nu-i aşa. Şi au rîs. A fost singura dată cînd i-am auzit rîzînd pe bătrînii din Luvina. Au rînjit cu dinţii lor ştirbi şi mi-au spus că nu-i aşa, că guvernul n-avea mamă.
Şi au dreptate; află dumneata că ai dreptate. Guvernul îşi aminteşte de ei numai cînd vreun băiat de-al lor a făcut o tîlhărie. Atunci trimite după el la Luvina şi-l arestează. Altfel nu se interesează de viaţa lor, nici măcar nu ştie că există.
– Dumneata vrei să ne faci să părăsim Luvina fiindcă, după părerea dumitale am îndurat destulă foame fără s-o merităm, mi-au spus ei. Dar dacă noi plecăm, cine-o să mai aibă grijă de morţii noştri? Ei trăiesc aici şi nu putem să-i lăsăm singuri.”
Ce zici tu şi ce zic eu