Arhiva pentru august, 2007
Ahmad Jamal Trio – Darn That Dream 1959
Publicat august 26, 2007 muzica de duminică (categorie programată) Leave a Comment
“Toate lucrurile se fac aşa cum e legea lor; nu noi hotărâm să înflorească merii o dată pe an. De ce nu înfloresc de mai multe ori şi să dea rod de mai multe ori? E undeva o conducere şi o ştiinţă, da’ noi nu ştim; numa o vedem. Omu’ le vede toate cum se desprind, se bucură sau le foloseşte, da’ putere n-are; puterea vine de altundeva. Toate lucrurile merg în legea lor; numa’ omu’ să-şi dea sama’.”
“Lucrurile sunt laolaltă, da’ nu aşa, nemişcate. Toate să ţin lanţ, aşa una de alta, da’ nu-i numa’ atât. Aşa le înţelegem şi noi, cei proşti; cum putem. Lucrurile merg numa’ aşa de-o părere în şir, da’ ele mai vin şi-n altă formă: se pătrund toate unele pe altele. Asta e greu de prins, că vezi, nu-i numa’ aşa, de aici până aici.”
“Tot ce se întâmplă e aşa după o rânduială. Lumea nu merge bine şi oamenii au necaz pentru că mulţi nu-şi dau seama ce fac. Lumea noastră are o rânduială; toate se fac aşa după o hotărâre, după o putere.”
“După ploaie iese un curcubeu; e cu un cap în apă şi cu celălalt în altă apă. Curcubeu’ e şi el un semn, da’ el nu iese aşa, când îi vine; iese că are şi el un rost de-l împlineşte. Numa’ vezi că nu e în puterea noastră să ştim tot, nu-i omeneşte.”
(Ernest Bernea – Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român)
E ora cand lucrurile au aceeasi culoare si cand toate fetele sunt frumoase. Te opresti in locul stiut si consulti ceasul: mai e un sfert de ora! Incepi sa te plimbi incolo si-ncoace. Ca sa nu ti se ghiceasca nelinistea iti compui o mina grava si concetrata: de contabil care-si inventariaza gandurile. Au mai trecut doua minute… Iti pare ca te-ai departat prea mult de locul intalnirii si alergi intr-un suflet spre castanul vostru (al 15-lea, cum dai coltul): n-a venit. Ce sa faci? Te opresti langa castan si privesti strada. Chiar in fata ta se construieste un bloc. Se vad gesturile zorite ale muncitorilor, li se aud vocile, impletite cu zgomotele cunoscute ale macaralelor, ale galetilor alunecand pe scripete, ale caramizilor aruncate din mana in mana. Observi ca, de fapt, pe toata partea aceea a strazii, au rasarit cladiri noi, cu o linie arhitectonica eleganta, in culori vii, zambitoare, de parca ar sta mereu cu ochii in soare. Strada ta se primeneste… Strada… Niciodata nu te-ai gandit la ea, n-ai luat-o in seama, desi zilnic o strabati de doua-trei ori.
Undeva, la o fereastra se aprinde un bec si exemplul e molipsitor, ca un cantec de cocos intr-un sat: peste cateva clipe te pomenesti in mijlocul unei adevarate galaxii de lumini. Globurile si tuburile flourescente par niste lingouri de argint. Parca acum observi pentru prima data si randurile de pomi infloriti – originale flacoane de parfum vegetal – de la marginea trotuarelor, si oamenii, si masinile ruland pe asfalt.
O nunta! De la nu stiu care stare civila un automobil descoperit plimba prin inima Bucurestiului fericirea si nerabdarea unei tinere perechi. El, “calcat si scrobit pana-n dinti” – cum observa cineva langa mine, zambeste putin stingerit, ca si cum ghiveciul de langa el i-ar sta in brate. Ea – numai voaluri, numai zambet, numai flori. Ii sopteste ceva, privindu-l dulce… Ce? – se intreaba automat cincizeci de indiscreti. Poate: “Te iubesc, iubitul meu scump”. Ori: “Draga, sa fie clar, banii ii tin eu”. Cine stie? De pe trotuare li se arunca flori. Cateva albine, cu instinctul mierii in sange, zboara pe deasupra masinii, ca niste helicoptere mici. Fluturand batiste, tanara pereche dispare… in “negura” casniciei. Ce sa-i faci? Asa se intampla si in dragoste. Unele prietenii prea lungi se termina inevitabil cu casatorie; altele se termina… cu bine.
Mai sunt cinci minute…
Iti intorci privirea spre trotuar. Trotuarul animat pare o scara rulanta. Oameni, zeci, sute de oameni, se duc, vin. Ii vezi, le simti respiratia, prinzi franturi de conversatie. Se discuta despre filme, rochii, butelii de aragaz, Florin Piersic, instalatii de lumina, iubire… Viata. Un elev si o eleva trec tinandu-se candid de un deget, invaluiti intr-o unda de poezie. Se vad copii ducand cu gravitate servieta taticului, in timp ce taticii poarta in brate, cu aceeasi gravitate, ursuletii si iepurasii fragedelor lor odrasle. Strada! Cate nu se pot spune despre acest fluviu citadin?
Consulti din nou ceasul. A, dar iat-o si pe Liana (ce nume! Parca-ti vine sa-l saruti!)
- Am intarziat mult? – se alinta ea. Ce-ai facut?
- Am descoperit strada…
Mana ei catifelata si luminoasa ca un suras. te privesti in ochii-I mari, albastri, si te vezi fericit… Liana!
Dar sa va lasam singuri.
(Marin Sorescu – Strada)
iau cutia şi scot un băţ. ştiu. nu trebuie decât să-l ating uşor de marginea căsuţei din care l-am deranjat. mai întâi îi privesc măciulia roz, o ating şi mă mir cât poate să fie de fină, de rotundă.
e cam întuneric. de ce să nu…? vreau să fac numai un pic de lumină. un pic. cât să mă văd pe mine. un pic. atât cât să-mi pot privi genele.
n-a fost greu. flacăra se ridică tot mai sus. tot mai ascuţită. nu mai văd nimic. oare mai exist? respir cu bucurie copilăroasă mirosul chibritului proaspăt trezit la viaţă. lumină născută şi adunată din întuneric.
dintr-o dată simt lumina aceea cum muşcă din deget. o las. mi s-a zis că durerea trece. flacăra se stinge. dar vârful degetului încă mă doare. nu ştiam că lumina arde. de ce nu mi-ai spus? credeam că noi nu avem secrete.
mă uit la ceas. ora 3:14 a.m. ascult cum cântă cocoşii. număr. 1…2…3… după al treilea cântat aştept să se oprească. oare de ce aştept asta? nu. nu se opresc. cântă în continuare. nu e prima oară când îi aud. dar uneori uită să mai cânte şi dorm şi ei până târziu. sigur şi-au pierdut instinctul unei păsări de ogradă. sunt cocoşi de oraş şi numai ei ştiu însemnătatea sunetului ce vine dinspre şosea.
azi am observat norişori pe unghii. or fi poate valuri? dacă mişc unghia printre zilele lui, pot oare eu să stârnesc Niagare?
privesc în jur. plicuri desfăcute în grabă, scrisori îndoite şi vechi, scrise de mână pe foi rupte de la mijloc din caiete dictando, multe vederi, bucăţele mici de hârtie cu însemnări nebune (zâmbesc regăsind cuvântul “botoş” scris în diverse feluri de două mâini, cu mulţi ani în urmă), bancnote vechi, un calendar mic din ‘77, un abonament de ratb din ‘82 ce costa 176 lei, bilete de tren, bilete la cinematograf, bilete la teatru (chiar şi primul bilet la o piesă de teatru jucată pe scena TNB, eram la vârsta de 13 ani. ce emoţie!), două bilete la muzeul Antipa, tăieturi din ziare, ştiri despre animale şi Terra, câteva de ştiaţi că…?, multe lucrări de control şi teze, 3 carnete de note. Şi în afara acestui cerc privesc printr-o ceaţă două oracole rămase deschise… poate voi scrie despre asta. poate nu. acum mi se pare greu.
încă mai am lacrimi pe genunchi. stau şi privesc cum le usucă vântul dimineţii. amintirile mele sunt ascunse în plicuri albe netrimise vreodată cuiva.
Pentru cei cu poftă de ruşi, răbdare şi timp: trei dintre ele (1, 3 şi 4) sunt nişte filmuleţe reuşite al căror regizorul este Garri Bardin, iar al doilea este creat de Bondo Shoshitaishvili şi Gia Lapauri din Republica Georgia prin 1989.
Nici nu ştiu dacă ar fi mai indicat să spun Viaţa mea este un film şi arată cam aşa… în loc de Dacă viaţa mea ar fi un film… Aş alege prima variantă, că, deh!, este a mea şi nu o dau la nimenea (original, nu?!). Da, este un film la care mă mai uit uneori (în zile ca aceasta, cu ploaie şi jazz, cu aer rece şi umed, cu miros de vară târzie, cu vînt înmuiat în promisiunea unei toamne cenuşii cu aromă de nucă verde), iar alteori îi las şi pe alţii să deschidă puţin uşa cinematografului şi să privească nişte imagini pe care sunt sigură că nu le vor înţelege niciodată cu adevărat.
Şi totuşi, păstrez intactă leapşa ce mi-a fost în(tastată) de hiacint. dacă viaţa mea ar fi un film, atunci ar fi un film alb-negru.
film alb-negru pentru că fiecare trebuie să-şi creeze propriile culori.
cu imagini neclare şi dungi verticale care deranjează şi obosesc,
cu ploaie, umbrele albe, fuste lungi (şi ude), păr lipit de obraji,
cu multă muzică de pian şi baruri de jazz, întunecoase şi înecate în fum gros de ţigară, unde în fiecare seară la o masă din colţ stă singur un bărbat misterios, cu pălărie neagră şi un pahar de whisky în faţă
obligatoriu există o scenă de iarnă care nu se petrece în oraş, ci undeva la ţară, într-un sat de munte cu puţine case; personajele (de preferat să fie doar două) vor rămâne izolate pînă la sosirea primăverii din pricina nămeţilor cît casa
serile vor fi (aproape) întotdeauna într-un oraş luminat doar de reclame, maşini oprite la semafor cu şoferi grăbiţi să ajungă acasă şi mâini ce aşteaptă curajul pentru o atingere fugară şi apoi o îmbraţişare
nu trebuie să lipsească scrisorile (şi plic cu timbru lipit! acum se fac plicuri cu timbre imprimate...) ce stârnesc zâmbete melancolice
clepsidre multe, mici şi mari
pince-nez şi mănuşi albe, croşetate (chiar dacă nu vor fi folosite, trebuie să apară măcar şi aruncate la întâmplare pe o măsuţă dintr-un hol cu pereţi acoperiţi de tapet auriu)
păr lung, cîmp cu flori de muşeţel şi margarete, rochiţe cu bretele subţiri şi delicate
spumă de mare pe glezne fine, picioare îngropate în nisip
fân uscat, înţepător şi gâdilător
genunchi strânşi la piept şi umeziţi cu lacrimi (ca să crească flori din încheieturi...)
nu trebuie să lipsească mirosurile (!). încă nu ştiu cum va reuşi această invenţie (o soluţie ar fi ca pentru fiecare scenă să se utilizeze o altă pânză parfumată pe care se proiectează imaginea). nu există cuvinte, nu există discuţii (scenele ies prost, nu se aud bine, nu sunt importante şi de aceea se vor tăia la montaj). Vor fi totuşi acceptate şoaptele de neînţeles. Acţiunea se va ghici din privirile personajelor. Personaje importante puţine. Restul sunt doar trecători.
cum va începe filmul? cu lăcrămioare şi melci în palmă de copil, jocuri cu coarda şi şotronul, miros de plastilină, un munte de nisip cu tunele săpate de mâini mici, cutiuţe muzicale cu chansons francais şi globuri ce au în interior o casă peste care ninge cu fulgi rotunzi (numai atunci când îl intorci; pentru că e minunat să fii copil şi să decizi tu când să ningă...)
sfârşitul ar suna cam aşa:
P.S.: Dacă viaţa mea ar fi un film, mi-aş dori ca Tarkovsky să fie regizorul... cu toate că nu e genul lui de scenariu :(
poate şi ei sunt iubitori de viaţă-film: ambra, diana, kolonelul, norişor şi rudy ...
Django Reinhardt şi Stéphane Grappelli
Publicat august 5, 2007 muzica de duminică (categorie programată) 2 CommentsÎntr-un moment de rătăcire prin meniul telefonului mobil am descoperit d-abia acum ceea ce reprezintă în concepţia unora, nişte nu-ştiu-care lucrează în domeniul telecomunicaţiilor, acel “şablon” de text scris (da. sms adică). Sprâncenele mi s-au transformat într-un caligrafic “n” când am zărit acele două cuvinte, cuvinte din pricina ori din lipsa cărora oamenii se ucid între ei, mor (singuri), tremură, se înroşesc, plâng, zâmbesc, sunt fericiţi, sunt nefericiţi… “Te iubesc.”
Un clişeu, un şablon, o riglă… un cuvânt ca o obligaţie. Nu eşti cool dacă nu le spui sau eşti fraier dacă le spui? Nu sunt la curent cu ce se mai poartă azi. Cert este că trebuie spuse; altfel nu dă bine. Ori cel mai adesea se supără domnişoara. Şi momentul cel mai potrivit este în pauza de masă de la serviciu când trimiţi sms-ul. Acum eşti împăcat, nu? Ţi-ai făcut datoria. De parcă ai mai introdus o fisă în aparatul relaţiei şi reiei jocul. Nu mi-e frică de şerpi, şopârle, pisici de mare, păianjeni, peşti piranha. Mi-e frică de aceste două cuvinte. 8 litere. Au devenit comune, maculate de prea mult rostit - cu voce tare, în grabă, fără să mai fie gândite, simţite, prea des, oricând, oricum… Mi-e frică să nu înţepe mai rău decât un Androctonus crassicauda.
Câteodată mi-e silă de ele. Uneori mi-e drag. Ca un rău necesar. Au devenit chiar şi aceste două cuvinte un şablon după care ne orânduim viaţa? Calculăm totul, acoperim găurile, eliminăm surplusurile, şlefuim colţurile. Şi ajungem, cam repede, ce-i drept, la forma finisata, la forma finală de “te iubesc”. E normal; ca să ne încadrăm în şablon. Şi apoi mai scoatem din când în când şablonul ca să nu uităm că trebuie să ne încadrăm în…
Acest cuvânt pervertit, un trist clişeu verbal, ar mai putea el să-şi regăsească inocenţa, însemnătatea, profunzimea de altădată?
Nu. Chiar nu încerc să filozofez pe marginea acestei declaraţii pe care o învăţăm imediat după ce reuşim să bâiguim ”mama” şi “tata” (dar o simţim cu mult înainte). Sunt doar revoltată că am găsit-o alături de “Sunt în întârziere”, “Unde eşti?”, “Vă rog reveniţi”, “Sunt în şedinţă”…
“Afară era luna mai, sau decembrie – însă Verei îi era drag totul, hotărâse o dată pentru totdeauna să adopte faţă de viaţă acest fel de a simţi. Ce importanţă avea timpul de afară, cine se afla lângă ea, ce o aştepta în spatele acelei file de calendar, de vreme ce nu exista nimic şi nimeni pe care să nu-l iubească?
”Înţelegi tot.” – “Te place toată lumea.” “Eşti mulţumită de tot” – i se spunea. “Să continuăm, să continuăm (iată ce poruncă îşi dădea în nopţile când se trezea pradă spaimei), să continuăm dragostea aceasta criminală şi neînduplecată de viaţă, pentru că nu ne rămâne nimic altceva, numai ea nu ne va părăsi, nu ne va trăda şi va pleca o dată cu noi…” Iar timpul tălăzuia dincolo de ferestrele acestei case ca un violent val de adânc.”
#
“S-a trezit în ea o nevoie atât de reflexă şi oarbă de bunătate, că toate celelalte sentimente, pe care le încerca atât de intens, abia schiţate, au dispărut de îndată. Ea a înţeles că ceea ce o stăpânise în ultimele luni, şi poate în ultimii ani, era nevoia arzătoare de a fi bună cu cineva. Îşi dădea seama că doar bunătatea putea s-o salveze de pasiuni şi de însingurarea ei de orfană, s-o facă din nou fericită ca în copilărie, bunătatea era pentru ea singura iubire. Tot restul era doar trădare şi singurătate.”
#
“ – Înţelegi oare de ce se spune că fericirea e ca aerul, că nu o simţi? – a întrebat Karelov, luând-o de braţ.
– Nu, cred ca nu.
– Nici eu. Cred că, dacă s-ar întâmpla să fiu fericit, aş simţi asta în fiecare clipă, aş vrea să simt. N-aş accepta niciodată să mă obişnuiesc cu fericirea.
– Şi ţi s-a întâmplat? – a întrebat Vera, îndreptându-se spre casă.
– Nu, bineînţeles – a zis Karelov urmând-o, şi ultimul automobil de cursă a trecut cu un tunet sălbatic de motor.
– Fericirea, o simt, uneori, e ca atunci când mă înăbuş – a spus ea în faţa casei. – Însă cel mai mare secret…
Karelov s-a oprit.
– Cel mai mare secret este acela de a înţelege că sunt singura de pe pământ care nu poate fi înlocuită, în timp ce tot restul poate fi manipulat în voie.”
(Cartea fericirii – Nina Berberova)
Ce zici tu şi ce zic eu