autumn leaves

Keith Jarret vă (în)cântă cu acest pian, dar eu vă spun doar atât:

mergeţi azi în parc. e duminică şi e toamnă.

un samedi soir sur la terre

anunţ

    Trestie revoltată şi înţepată cu-ntrebări caută desluşitor de imagini confuze. Trestia nu înţelege de ce o anumită specie de fiinţe (umane, de regulă) de sex masculin, poartă pantalonii (de trening, şi iar de regulă) cu un crac ridicat/ suflecat/ rulat până la genunchi. Este acesta un mod de reglare a temperaturii corpului în zilele cu temperaturi… cu temperaturi?

lucruri mici. lucruri simple. cuvinte scurte.

o geană neagră şi gâdilătoare pe un obraz alb şi rece. şi jocul de-a geana-dorinţă.

pata roşie de deasupra genunchiului – urma îmbrăţişării picioarelor goale

o albină însetată salvată din paharul dulce al verii

buze întredeschise a mirare şi albul dintre ele

un nas îngheţat şi o palmă caldă drept culcuş

un deget.cel mic (şi caraghios)

fulgul încăpăţânat care nu vrea să devină lacrimă

o încheietură de mână prinsă de altă încheietură

cearcăne de fericire

un nasture. nasture alb.

dintele de lapte păstrat într-un plic şifonat şi îngălbenit

o aşchie ce apropie şi atinge

cafeaua cu o felie de chec

un drum scurt. până la buzele celuilalt.

o frunză ca semn de carte. sau o şuviţă de păr (pierdută)

lumânarea topită

un creion prea mic, dar de nearuncat

biletul de autobuz spălat o dată cu blugii

o casetă veche de 25 de ani cu vocea bunicii pe ea

mâini cu degete-aripi. mâini ce-şi iau zborul

o ureche mică, dezbrăcată de cercel

pietrele… şi

          Începuturile. sunt cele mai simple. şi frumoase.

o inimă, un piept

      Când asculţi mult timp o inimă te obişnuieşti cu sunetul bătăilor ei. Şi te trezeşti aşa din senin sau înnorat, te trezeşti de dimineaţă sau în timp ce îţi ungi o felie cu unt, că te întrebi ce se mai aude cu inima. Parcă vrei să ştii ce mai face, cum mai bate, dacă s-a plictisit de această muncă bătătoare de piept, dacă a obosit sau dacă şi-a băut cafeaua de dimineaţă… De ce unele inimi bat mai tare decât celelalte, de ce unele se aud, iar altele trebuie să se sperie ca să se facă auzite? Deseori îmi imaginez că pieptul este o uşă la care sufletul bate neîncetat în speranţa că i se va deschide şi se va elibera… poate că asta se întâmplă când bătăile nu se mai aud.

râsul e plin sau gol aşa cum o alună de pădure are sau nu are miez

        “Cu patura e prea cald, doar cu cearceaf e frig, cu fereastra inchisa se sufoca, nu are aer, cu ea deschisa nu suporta curentul si zgomotul indepartat, dar frecvent, al trenurilor, in minte i se invalmasesc prea multe lucruri, iar printre ele nici unul cuceritor. De râs, fata lui cea mica mai rade, nici mai rar, nici mai des, la fel ca intodeauna, s-a schimbat ceva insa pe scara aceea dintre zambet si hohot, nu in intensitate, nu in sonoritate, altundeva, râsul e plin sau gol asa cum o aluna de padure are sau nu are miez, la ea e râs in toata regula, fara prefacatorie, fara complezenta, dar de ani buni fructul e sec, sub coaja nu se mai afla bucuria. Vede alergand o fetita de opt sau noua ani, cu codite lungi si subtiri jucand peste umeri, are ochii neobisnuiti de mari, ard, râsul naste necontenit valuri, se unduiesc unul dupa celalalt si ajung din urma si mangaie mieii pe care ea nu reuseste sa-i prinda. Trebuie sa fi fost martie ori aprilie, dar lui Titu, la patru fara cinci dimineata, i se arata mijlocul lui iulie, fiindca silueta fetitei si cele ale mieilor se suprapun cu marea de flori de la vremea cositului. I se pare pret de o clipa ca simte mirosul fanului prospat, transpira, arunca in laturi patura, i se face imediat frig si iarasi se inveleste cand coditele copilei dispar si sunt inlocuite de o coafura voit tinereasca, dar care, in ciuda bunelor intentii ale ondulatorului si ale vopselei de par, nu reuseste sa ascunda varsta. Ochii se transforma si ei, au fost si au ramas caprui, insa nu mai ard, deseori ingheata. Fetita nu mai fugareste miei, si nu pentru ca la cincizeci si trei de ani n-ar mai avea conditie fizica, are, face gimnastica aerobica de cateva ori pe saptamana, fetita a cunoscut prea multe – dragostea, matematicile, drobul de Paste, tocurile cui si pe cele patrate, durerile facerii, soferia, divortul. Domnul Maeriu, distinge o linie palida de lumina pe culmea munticelului de peste vale, deocamdata alburie, timida, o priveste fara sentimente, de data aceasta stie, nu banuieste, ca râsul poate sa existe si acolo unde s-a cuibarit pentru totdeauna tristetea.”

(Filip Florian – Degete mici)

despre iubire

        Iubirea omeneasca este o carte despre iubire. Despre iubirea omeneasca. Si despre cum trebuie sa invatam sa iubim. “Sa iubim pur si simplu.” Fiindca “Atunci ar fi de neconceput sa strivesti cu o lovitura de cizma clavicula unei femei cazute la pamant…”. Este o carte despre fericirea unui copil care isi ascundea nasul in adancitura calda a bratului mamei: “S-a ghemuit si si-a ascuns fata acolo unde lumea aceasta incurcata nu exista, in adancitura calda si moale a bratului mamei. Acolo viata se scurgea domol, ca prin somn, leganata de pulsul sangelui, o viata cu totul altfel, fara ranjetul mortilor de pe drumuri, fara minciuna. In caldura blanda a acelui brat domnea o noapte parfumata care il invaluia pe de-a-ntregul, fata, corpul, chiar si nelinistea ce-l stapanea. Deschidea ochii incet, si genele sale mangaiau pielea mamei, iar bratul ei fremata usor la aceasta atingere. Era o fericire simpla si nu avea nevoie de nici o explicatie, ca racoarea care venea dinpre Cuanza, ca vastele razoare de stele de deasupra casei. Elias simtea pe buze cuvinte care aveau sa exprime si bucuria si dragostea pe care obrazul sau le afla in blandetea adanciturii din dreptul cotului mamei…”.

        O carte despre pasari si lagare: “Era plin de pasari cand functiona lagarul. Da, mai ales privighetori… Intr-o zi, pe la sfarsitul anilor ‘40, cred, autoritatile au dat ordin sa se taie toti copacii. Si-au dat seama ca primavara, de indata ce pasarile se puneau pe cantat, numarul de evadari crestea. Pe vremea lui Hrusciov, lagarul a fost inchis. Copacii au crescut la loc, pasarile s-au intors…”.

        Despre o batrana si privirea ridicata spre cer, dar fara sa devina povestea unei batrane: “Pe un drum care mai pastra inca aspectul unei ulite desfundate, a observat o femeie foarte batrana care mergea atat de incet, incat parea ca isi potriveste cu grija fiecare pas in broderia alba si fragila a zapezii. Ducea intr-o plasa cateva pachete invelite in hartie groasa, cenusie si o paine acoperita cu un ziar. Ocolind o baltoaca, batrana s-a sprijinit de creanga unui mar iesita in drum. Elias a asimtit brusc, foarte adanc, clipa ce lega mana aceea batrana de scoarta chircita. Femeia s-a oprit si a ridicat capul spre valtoarea ninsorii. A avut impresia ca suradea usor.

        S-a gandit de multe ori la femeia aceea. Intr-o lume in care cei saraci, fatalmente nefericiti, isi duceau lupta de clasa impotriva celor bogati, inevitabil coplesiti de fericire, era greu sa gasesti un loc pentru acea batrana din ziua primei zapezi. Era ea saraca? Desigur. Si chiar mai lipsita de mijloace decat acele “mase populare” din societatile capitaliste care se luptau cu burghezii. dar era oare nefericita? Elias cunostea deja destul de bine viata ruseasca pentru a sti in ce masura aceste destine invizibile puteau fi, intr-un fel cu totul misterios, pline de sens. De altfel, ar fi fost ea fericita daca sacosa i-ar fi  dat pe de laturi de merinde? Daca, in loc sa treaca prin razboaie, epurari si foamete, ar fi dus o existenta linistita si lipsita de griji undeva in Occident?”.

        In definitiv, oare nu orice iubire se poate reduce la o rochie cenusie de lana si mirosul rece al iernii in hainele persoanei iubite… ?

roşu şi negru în 32

      În tramvaiul cu care merg (uneori) spre colţişorul meu cald (sau rece, dar al meu) se citeşte. Printre manele date la maxim pe telefoane mobile şi râsete de hienă emancipată, printre mirosuri pestilenţiale, care, dacă se întâmplă să lipsească, îţi întrebi instantaneu vecinul de bară ce număr poartă tramvaiul în fruntea-i metalică, printre înjurături prieteneşti spuse de alte hiene (şi mai emancipate), printre discuţii despre murături, despre “tăticule” şi “frate”, despre cum să-ţi pui soţul la colţ şi să-l faci să te asculte, despre medicamente şi nunţi… Se citeşte. roşu. şi negru. de Stendhal.

iubirea omenească

        “A fost poate singura dată cînd am auzit ieşindu-i din gură cuvîntul „a iubi” în sensul de a fi îndrăgostit, de a fi cuprins de dragoste. După cîţiva ani, ne întâlneam la Kinshasa şi, spre seară, mi-a vorbit din nou de trenul care îl ducea odinioară, pe el şi pe prietena lui, prin nesfârşitele păduri albe. Ştia deja tot ce îi despărţea şi tot ce îi ameninţa viaţa, împărţită între războaie şi jocuri de spionaj. dar vocea lui era senină, aproape voioasă. Mi-a spus că ar fi dat totul doar pentru mirosul frigului pe care îl păstra în ţesătură rochia femeii pe care o iubea. S-au urcat din nou în tren după o haltă în noaptea taigalei şi, timp de câteva clipe, în căldura compartimentului, a perceput acel miros de zăpadă în lâna cenuşie a rochiei. „Aş fi refăcut G-2-ul!” a murmurat el, aplecându-se spre mine şi surâzându-mi. Fusese torturat îngrozitor în acel lagăr de detenţie zairez. de obicei, acolo oamenii erau zdrobiţi în câteva săptămâni… Mi s-a părut atunci că înţeleg la ce fel de „dincolo” se referise în faţa gropii în care erau înmormântaţi femeia cu diamantele şi copilul mascat. Că înţeleg şi de ce dragostea îi redă lumii gravitatea fără de care nu am fi altceva decât nişte insecte grăbite să juiseze, să muşte, să moară…

(Andrei Makine – Iubirea omenească)

Jacques Thibaud Szymanowski

picioruşul

Ea e Picioruş. şi chiar a fost dragoste la prima vedere.     

     

să medităm

Maxim Vengerov

~ se dedică lui vio, o iubitoare de viori… ~

săru’mâna

     Aşteptând la un semafor din ferentari o culoare pe care mi-aş dori să o văd mai des în Bucureşti, am privit puţin în dreapta. Pe trotuar, o bătrânică aşezată pe o plasă mare de rafie îşi privea marfa aranjată frumos pe asfalt: bureţi galbeni de 5o de bani, periuţe de dinţi 1 leu bucata, agrafe de păr în culori stridente… O bătrână cam de aceeaşi vârstă se apropie şi încep să vorbească. Îmi dau seama că se cunosc. Începe să plouă uşor şi bătrânica-trecătoare se grăbeşte să plece. Îşi ia rămas-bun, se apleacă şi-i sărută mâna celeilalte care rămâne se învingă ploaia şi lacrimile din ochi…

     Mă întreb: e atât de greu să ne mai aplecăm din când în când? Măcar privirea…    

Ostrov

    Vă invit să luaţi penseta, cleştele, două degete sau ce aveţi la îndemână şi să vă smulgeţi 112 minute din viaţă pentru a vedea altă viaţă într-un film extraordinar şi alte câteva minute ca să citiţi despre el aici.

cuvinte brumate

     Lacrimile sunt întotdeauna fierbinţi. Lacrimi de fericire, lacrimi de tristeţe, nu contează. Toate sunt la fel. Fierbinţi. Asta înseamnă că suntem calzi înăuntru. Pentru că orice suflet e cald… Şi cuvintele vin din suflet. Dar uite, unele cuvinte se întâmplă să ajungă la celălalt încărcate cu brumă… de toamnă.