iubirea omenească

        “A fost poate singura dată cînd am auzit ieşindu-i din gură cuvîntul „a iubi” în sensul de a fi îndrăgostit, de a fi cuprins de dragoste. După cîţiva ani, ne întâlneam la Kinshasa şi, spre seară, mi-a vorbit din nou de trenul care îl ducea odinioară, pe el şi pe prietena lui, prin nesfârşitele păduri albe. Ştia deja tot ce îi despărţea şi tot ce îi ameninţa viaţa, împărţită între războaie şi jocuri de spionaj. dar vocea lui era senină, aproape voioasă. Mi-a spus că ar fi dat totul doar pentru mirosul frigului pe care îl păstra în ţesătură rochia femeii pe care o iubea. S-au urcat din nou în tren după o haltă în noaptea taigalei şi, timp de câteva clipe, în căldura compartimentului, a perceput acel miros de zăpadă în lâna cenuşie a rochiei. „Aş fi refăcut G-2-ul!” a murmurat el, aplecându-se spre mine şi surâzându-mi. Fusese torturat îngrozitor în acel lagăr de detenţie zairez. de obicei, acolo oamenii erau zdrobiţi în câteva săptămâni… Mi s-a părut atunci că înţeleg la ce fel de „dincolo” se referise în faţa gropii în care erau înmormântaţi femeia cu diamantele şi copilul mascat. Că înţeleg şi de ce dragostea îi redă lumii gravitatea fără de care nu am fi altceva decât nişte insecte grăbite să juiseze, să muşte, să moară…

(Andrei Makine – Iubirea omenească)