Ceva s-a schimbat

  “E o zi caldă de toamnă, o zi cu lumină de aramă şi cântece de păsări rătăcite. Cerul e albastru şi aerul curat, dar ceva s-a schimbat, ceva ca o cădere în adânc.

  În zorii zilei, o ploae a spălat frunzele şi aerul şi răcoarea dimineţii a scânteiat în primele raze ale soarelui; florile împrospătate mai cred în lumină şi o sorb nesăţios.

  O pasăre cântă frumuseţi de pietre scumpe ascunse în pieptul ei delicat şi măestru. Peste toate, adierea vântului cu miros de frunze şi toamnă trezeşte un fior necunoscut.

  Septembrie, vreme de cântec şi rod; o privire în urmă şi izvoarele tristeţii se deschid. Ce va fi mâine? Ce zare se va deschide? Nu ştia nimeni. Chipuri palide vin şi se duc: se dospesc durerile şi se revarsă apele sufletului.

  Unde e limanul? Unde e odihna?“

(Ernest Bernea, Schei-Brăila, 1954)

cam atât

îmbătrânim.

vis

   Tocmai am visat că Dumnezeu certa toţi scriitorii şi poeţii spunând: “Vouă vă mai arde de scris acum când Mozart scrie note?! Nu vă e destul?”. Şi parcă totul era de fapt o poezie a lui Sorescu pe care acesta mi-o recita numai mie. Şi mai erau nişte versuri frumoase pe care nu mi le mai amintesc… Ce-o fi însemnând?

Update:

încă nu am reuşit să găsesc o legătură între Mozart şi Marin Sorescu în afară de cele două M-uri.

În seara când…

În seara când ne-om întâlni -

Căci va veni şi seara-aceea -

În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint

Şi-ţi voi citi

Capitole din epopeea

Amantelor din Siracuza,

Citera,

Lesbos

Şi Corint…

Şi-n seara când ne-om întâlni

Te-oi întreba,

Ca şi pe multele pe care le-am întrebat ‘naintea ta:

- Voieşti sau nu să fii a mea?

.

În seara când ne vom iubi -

Căci va veni şi seara-aceea -

În pat vom presăra buchete de trandafiri şi chiparoasă

Ne vom închide-apoi în casă

Şi vom zvârli în stradă cheia…

Şi-n seara când ne vom iubi

Te-oi întreba,

Ca şi pe multele pe care le-am întrebat ‘naintea ta:

- Voieşti să nu mai fii a mea?…

.

Şi-n seara când ne-om despărţi -

Căci va veni şi seara-aceea -

Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de argint,

Iar florile de chiparoasă şi trandafirii-i vom presa

În cartea roză-a epopeii

Amantelor din Siracuza,

Citera,

Lesbos

Şi Corint…

Şi-n seara când ne-om despărţi

Te voi ruga,

Ca şi pe multele pe care le-am sfătuit ‘naintea ta:

- Să-ţi aminteşti c-ai fost şi-a mea!…

(Romanţă fără muzică – Ion Minulescu)

Moartea pasagerului

Octombre-a zugrăvit pe cer,

Cu nori de-argint, de plumb şi de oţel,

Tavanul unei cameri de hotel

În care s-a-mpuşcat un pasager…

Miroase-a igrasie…

Din tavan,

.

Bucăţi de tencuială-ncep să cadă

Octombre-şi vărsa ploaia rece-n stradă

Şi pasageru-şi spală rana în lighean…

În vîrful unui plop, o cioară,

Sau poate pălăria neagră din cuier

A pasagerului ce-a vrut să moară,

Întreabă vîntul :

— Cât mai e până la cer?…

Şi, după câteva minute de tăcere,

Porneşte-n zbor, din plopul desfrunzit,

Spre cimitirul din apropiere…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Probabil pasagerul a murit!…

(Ion Minulescu)

Omara Portundo

pentru tine. pentru plecari si atat.

rozul şi cărţile

Dedicată lui S. pentru zile mai roz.  

a V-a lumină

   “Din depărtare se aude vuetul surd al oraşului. Cerul lasă pânza nopţii peste lume şi Octombrie respiră rece printre coturile blocurilor ce stau nelintite în faţa toamnei.

   Pe fereastră, odată cu aerul rece, intră tumultul trist al oraşului. Ceva aleargă pe lângă pereţii camerii şi stinge strunele serii ca un arcuş.

   Paşi mărunţi de femee s-aud pe drumul serii şi nu ştii de e bine sau e rău că mă întreb cine e şi unde o poartă pasul.

   Cum cântă de trist oraşul!”

(Ernest Bernea – Oraş pe drumul serii, 6.X.1970)

ceas de buzunar

   “Nu era foarte batran, dar a spus pufaind si icnind din greu,”ei lasati”, apoi si-a scos din buzunar inventia numita “cu smerenie”: nu era decat un ceas de buzunar, dar acesta isi dadea seama cand erai fericit si se oprea de la sine, iar atunci fericirea insasi dura vesnic. Cand nu erai fericit, acul orar si minutarul goneau nelinistite, drept care tu insuti iti spuneai “doamne, ce repede a mai trecut timpul!”, iar suferintele tale dispareau cat ai clipi din ochi. Mai apoi, noaptea, obiectul acela marunt care ticaia rabdator in palma deschisa a batranului potrivea de la sine plusurile si minusurile timpului, in vreme ce tu dormeai tihnit alaturi de el, iar dimineata te sculai odata cu ceilalti, de parca nu s-ar fi intamplat nimic.” (Viata cea noua)

strigătul

  Mă strig şi nu mă aud. Îmi şoptesc şi mă dor urechile de zgomot… Aşa am renunţat la cuvinte şi tăceri. Mă reîntorc la imagini. Am spart toate oglinzile din casă ca să mă văd pe bucăţi şi să mă recompun, dar nu din îngeri, ci din cioburi…

-

  Zgomot. În mine se contruiesc poduri. Şi toate-s provizorii, simple poduri din funii, din buşteni căzuţi în furtuni, paie uscate aruncate peste apă şi foc, milioane de trestii vechi…

-

  Am un gust ciudat care mă urmăreşte. Fug de el ca un fluture pe timp de ploaie. Un gust de vânt cald de vară. Pot să număr pe un deget verile în care l-am simţit. Pot să număr pe unghia de la un deget verile în care am zâmbit cu ochii. D-abia aşteptam toamna asta ca să înţep lumea din jur cu ale mele colţuri de buze, să privesc oamenii cum cad aiurea în gropiţele din obraji. Acum trebuie să mai aştept. Să aştept iarna. Primăvara… Vara nu o mai aştept de mult.

-

  Meteorologie. „Diferenţa de sunet dintre exterior şi interior determină producerea de furtuni violente ca atunci când se întâlnesc două mase de aer – una rece‚ alta caldă.”. Un interior zgomotos, un exterior liniştit. Un interior liniştit, un exterior îmbibat cu zgomot… Încerc să aleg, dar nu am poftă de nimic. Dau cu sufletul să văd pe ce parte cade…

P.S.: eu sunt bine. tu?

lumina-patra

   “Umbli în lume ascuns, de omul nu te ştie. Creşti firul frăgezit de rouă, prin murmur în izvoare, surâsul la copii şi nimeni nu te vede.

   În visul meu înalt, în dorul de minuni, în fapta-mi frăgezită te simt deplin curgând, ca sucul într-un pom. Dar nu apari nici când să-mi mângâi rana vieţii, ades întărâtată.

   Te simt aproape, Doamne, în prispa casei mele.”

(Ernest Bernea – Te simt aproape, 1952)

numărători de toamnă

   Plictisit de prea multă lume, azi pământul s-a mutat în cer. Copacii îşi înfig acum mai adânc rădăcinile de frică să nu le ia vântul ori vreun nor. Îşi trag seva din albastru şi din abur proaspăt cu aromă de vânt. Pâmântul plânge şi dă cerului înapoi toate lacrimile plânse în milionele de ani de când a fost creată lumea. Azi şi frunzele cădeau cu susu-n jos şi parcă toamna s-a întors de tot cu spatele la an.

   Zilele astea trebuie să fim atenţi cum călcăm cerul. Să nu strivim vreun nor, să nu rănim vreo pasăre…

   pic, tic, pic, pic, încă-un pic, încă-un tic… Numărători din ploi în ploi, numărători din ploi în doi, numărători din doi în… ploi…

fericirea

vrei să fii fericit? trebuie să înveţi să fii fericit.

fericirea nu se caută şi nici nu se aşteaptă.

se construieşte. ţi-o construieşti singur.

.

Ştiţi cum este…

   „Ştiţi cum este: ni se întâmplă, ni s-a întâmplat tuturor ca, într-o bună zi, într-o zi ca oricare alta, într-o clipă în care socotim că păşim în această lume în modul cel mai banal cu putinţă, având în cap ştiri de prin ziare, zgomote de maşini, cuvinte pline de întristare, iar în buzunare bilete de cinematograf folosite şi fire de tutun – ni s-a întâmplat, aşadar, să ne dăm seama că, de fapt, suntem demult în altă parte, că, de fapt, nu ne aflăm aici, în locul în care ne-au purtat propriii paşi.”

(Orhan Pamuk – Viaţa cea nouă)

vă ofer un dar: un cer ca o pisică ce se întinde molatec la soare. simţiţi căldura şi moliciunea zilei?

mă scuzaţi, azi aşa mă simt