arată(-te)

     Primesc un sfat şi regăsesc în el cuvântul “oamenii” (obligatoriu articulat!). Cât de uşor vorbim la modul general! Ni s-a îngreunat degetul arătător şi nu-l mai putem ridica şi îndrepta spre nimeni şi nimic. Ar trebui să lăsăm manierele deoparte şi să arătăm cu degetul. Spre noi.

plecări

    Ce sunt plecările dacă nu un zbor de albină de pe floarea ce nu mai poate să-i ofere polen? Nu vom pleca decât atunci când prezenţa noastră devine inutilă, când rămânem în urmă ori o luăm înainte faţă de locul unde ne găsim, faţă de persoana care se află lângă noi. Când ne trezim singuri – spic de grâu pe un câmp ce abia a fost treierat.

    Şi totuşi, unele plecări sunt o fugă. Un simptom dureros al unei laşităţi pe care nimeni nu vrea să o recunoască. Sau dovada curajului de a alege pentru tine, pentru alţii…

    Eu văd oamenii altfel. Pe unii îi văd cum îşi târăsc picioarele pline de zgârieturi şi bube, tălpile numai răni de la prea mult mers, dar nu sunt obosiţi, ba chiar zâmbesc şi glumesc, de parcă nimic nu i-ar durea. Şi sunt sinceri. Alţii umblă mereu pe o bicicletă. De fapt, au devenit bicicletă. Aşa cum alţii s-au transformat în oameni-rucsac, oameni-maşină…

    Plecările au sunetul lor. Sunet de uşi trântite, de lacrimi, glasuri mute de priviri sfâşietoare… Plecarea mea, însă, va avea sunetul unor roţi de tren.

măştile mele

          

             Trebuie să ştiţi că m-am gândit mult până să mă decid să scriu şi despre măşti. Mi se pare un subiect mult prea discutat şi în jurul căruia toţi au filozofat până i-au ajuns la os.

            Din pricina asta cred ca noţiunea de ‘mască’ de astăzi s-a depărtat mult de sensul ei iniţial. Iubesc măştile şi sunt pur şi simplu fascinată de modul în care oamenii înteleg să materializeze umbrele şi luminile feţei pe o bucată de lemn. De aceea nu voi accepta alt sens decât sensul propriu. (oare chiar orice trebuie să se metaforizeze sau figurizeze??)

             Acum, de exemplu, e trendy să spui ”asta e, de fapt, o mască a lui”. sau: ”nu vezi fată, că poartă o mască tot timpul?!”.

             Tare ciudat! Eu nu văd măşti decât pe un perete din holul casei mele şi, în rest, la muzeu (sunt câteva la Antipa). M-am uitat până şi în oglinda mea obiectivă (e de birou şi toate lucrurile de acolo trebuie să fie serioase şi să aibă un obiectiv precis) şi am văzut doar faţa mea obişnuită. Poate mai palidă, poate mai obosită de tot şi toate, mai încercănată, dar să fim serioşi! nu am văzut nici o mască (adevărul e că nu suport nici crema de faţă!).

             Ah, şi ca să nu uit! nici nu cred în expresia ”o mie de feţe”.

             Oamenii vor întotdeauna să asocieze lucrurile ce nu se văd cu ceva din lumea materială. Greşeală dureros de matură. De fapt, ce schimbăm noi nu sunt măşti, nici feţe sau alte asemenea lor. Ci sunt chiar cuvintele. Le luăm frumos de pe umeraşul unde stau şi aşteaptă, unele cuminţi şi timide, altele mişcătoare şi nerăbdătoare, altele ţipătoare…şi le îmbrăcăm (doar nu o fi să umblăm dezbrăcaţi?!). Nu ni le punem nici pe faţă şi nici nu le oferim pe vreo tavă. Dacă ne e cald şi ne dezbracăm, le aruncăm pe unde apucăm şi să le ia cine o avea nevoie de ele…

            Acum că aţi aflat (sunteţi în cunoştinţă de cuvânt), să aveţi grijă ca nu cumva vreun cuvânt aruncat de la fereastră (cuvânt sinucigaş?!) să vă lovească drept în moalele sufletului…

      

P.S.    Ştii doar că sunt friguroasă şi am picioarele reci şi vara. Acum înţelegi de ce te rog atât de des să mă înveleşti cu ale tale cuvinte…

căldura căldurii noastre

Iubim căldura artificială c-un fel de poftă de iarnă permanentă ce-o vrem în suflete.

Ne place să ne pierdem privirea (într-o contemplaţie admirativă?!) printre elemenţii tuturor caloriferelor ce ne ies în cale şi zac lasciv pe un perete.

Ştim că nu pot să încălzească decât o cameră, ştim că dacă le atingem o să ne frigem palmele şi mai ştim că atunci când vom ieşi afară o să ne fie mai frig decât frigul din noi.

Şi totuşi, iubim iarna, chiar dacă spunem că aşteptăm primăvara.

De ce?…

Căldura asta naturală care pentru unii apare foarte rar şi poate o singură dată în viaţă, căldura asta venită de Sus (ca să ţină cald căldurii noastre), ne sperie îngrozitor.

Avem o frică de un bine trecător, o teamă ce ne-a ajuns până la oase, ca un reumatism vechi şi netratat, transmis din generaţii. Şi reumatismul ce ne macină şi pe care-l gustăm cu o plăcere sadică şi nebună, încă de tineri, ne-a îmbătrânit şi iată-ne fără riduri de prea puţină viaţă ce trăim.

căldura potrivită nici nu arde şi nici nu sufocă. vei simţi că e ca a ta doar atunci când vei vedea şi “soarele”…

reply ‘tu’ sender

 

vreau să le numesc chiar asa: “constatări cu “că”, de toţi şi demult ştiute”

că viaţa îţi dă cîteva palme ‘de trezire’ exact când dormi cel mai bine (somnul de dimineaţă dintr-o zi de duminică când ştii că o să ‘leneveşti până târziu’. mie imi place să-i zic “somn dulce”), iar tu trebuie să înveţi din asta că ar fi bine să renunţi la cafea şi să te mai trezeşti şi singur.

că ai nevoie doar de o zi pe care ţi-o cumperi de la aprozar (destul de ieftin) ca să poţi simţi gustul unor gânduri ce se amestecă stupid ca într-un mixer.

că, atunci când îţi propui ceva – cu încăpăţânarea unui copil răsfăţat, care se pedepseşte singur (crezând naiv că vor suferi părinţii), privându-se, astfel, de ce i-e lui mai drag: joacă şi dulciuri. si asta pentru simplul motiv că i-a fost refuzat omuleţul Superman – da, tocmai atunci intervine o lege (a lui Murphy?!) care îţi strică tot planul şi se intamplă exact contrariul (respectiv, în exemplul dat – începe să vorbească stomacul cu tine şi te sperii ori simţi că mori…de plictiseală; trebuie luate măsuri. deci, te duci şi mănânci, apoi fugi repede la joacă!)

că…reply-ul astă este, în parte, către mine…

ah, şi era să uit încă doi “că”…

că unele noduri se mai pot desface, dacă nu le strângi prea tare sau dacă nu le faci fundă (?!)

si că nu toate nodurile sunt din sârmă…

…e cu fistic

” Stii care e chestia? continua Adrian cu o voce tare o discutie mai veche. Tot stau si ma intreb. Ce suntem noi? Care e conditia noastra? E adevarata? E falsa?”

“E cu fistic, zise Tudor, dar ce te-a apucat?”

“Stai, ce e cu fistic?”

“Conditia noastra.”

“Ha, ha, adica nu, sa nu patinam pe vorbe. Societatea nu suporta alunecarile, nu ingaduie derive individuale. Ea cere individului responsabilitate, luciditate. Si noi trebuie sa dam inmiit.”

“Las-o la insutit!”

(…)

“O sa ma feresc de lacuri, de litoral si de raurile curgatoare ce depasesc adancimea de o jumatate de metru…” Apoi grav: “De ce sa incurajam lichelismul, toti paraciosii si leprele de la scoala primara sa se transforme in atotputernici, oameni invizibili de care trebuie sa ne ferim, la care trebuie sa ne gandim de cate ori scoatem o vorba din gura? Am spus chestia asta si la sedinta, pentru ca mie tocmai asta imi place in socialism: libertatea.”

(Marin Sorescu – “Trei dinti din fata”, 1977)

‘no more’ aripi

Da-i societatii aripi si le va arde pe rug. E invatata sa mearga de-a busilea, sa mearga pe picioroange. N-are nevoie de aripile tale.

tăiaţi mustăţile creionului până ajungeţi la mină…

 

A nu-ti cunoaste sensul existentei, conditia existentei, inseamna a trai sub semnul nimicului, in afara universului. Inseamna a-ti jefui chiar timpul tau interior.

baloane – clăbuc

Tot mai des observ priviri materne indreptate asupra baloanelor de sapun ce ies din creiere si minti luminate.

dintr-o lene socială…

 

(fragment din romanul “De doua mii de ani…” de Mihail Sebastian )

“Mi-am fagaduit de atatea ori sa-mi controlez relatiile si bag de seama ca sint incapabil sa pun ordine in privinta asta. E intolerabila lene cu care rabd sa se ingramadeasca in jurul meu diverse cunostinte si amicitii, care la inceput nu sint nici calde, nici reci, nici albe, nici negre, dar care intr-o zi, fara sa stiu, devin obligatorii, existente, sufocante.

Am stat intr-o seara sa cuget la diversele mele legaturi cu diversi oameni si m-am inspaimantat aflind cat de multe sint prieteniile mele inutile, fara necesitate, fara interes. Te trezesti pur si simplu inconjurat de drame si comedii care au crescut la umbra indiferentei tale si care, de la un moment dat, incep a avea drepturi asupra ta si importiva ta. De ce? Cum? Cand? E prea tarziu ca sa mai afli si, in orice caz, e prea tarziu ca sa mai indrepti ceva.

Ar trebui o vigilenta neiertatoare, de fiecare ceas, pentru a taia din radacini toate tentativele de cordialitate, caci, mai curand sau mai tarziu, vei deveni victima lor. Visez o viata redusa la cateva legaturi sever alese, trei-patru, atatea cate imi sunt absolut necesare, atatea cate raspund exact obligatiilor mele interioare. Restul tinut la distanta, in zona bine pazita a salutului scurt pe strada, de unde nici o efuziune, nici o confesie, nici un sentimentalism nu trebuie sa treaca dincoace spre tine. Intaia concesie, intaia slabiciune e fatala.”

nu-i timp de clădit

 

“am sentimentul ca nimic nu e mai ridicol astazi decat sa construiesti ceva – nu importa ce. stiu precis ca maine se va cutremura pamantul si eu astazi sa ma pun sa-mi ridic casa. spuneti si voi daca nu e comic. nu se poate. acuma e timp de daramat, nu de cladit.”

(M.Sebastian)

ţara NONbananieră

 

Daca as putea as face o petitie catre domnii care scriu in presa, catre cei care apar la televizor in diverse ipostaze….CATRE TOTI cei care incearca sa vorbeasca ironic, acid, cu un ‘cinism elevat’ (parca imitandu-l pe CTP care in ultimul timp m-a dezamagit total!!!) si CARE…folosesc expresia “TARA BANANIERA” crezand ca astfel sunt dintr-o data interesanti si capteaza atentia cititorului/ telespectatorului, etc. , as face-o cat mai curand, pentru ca simt ca ma sufoc doar cand aud prima silba a acestui cuvant…BA…NA…

gresita tactita acestor personaje, cel putin in ceea ce ma priveste. Nu ma simt nici maimuta si nici nu cred in teoria evolutionista, cum ca omul s-ar trage din maimuta…Deci, FIINTELOR care aveti ceva de spus, incercati sa nu mai plagiati, iar daca vocabularul va este limitat, exprimati-va simplu- nu se supara nimeni- si INCETATI a mai vorbi in numele unei natiuni, eu ma simt OM si cred ca nu traiesc printre animale. Sper, totusi, sa nu fi ramas singura care are aceasta senzatie.In plus, animalele au un rost al lor si o organizare pe care nu o intalnesti in Romania…asa ca aceasta comparatie este mai mult decat inutila, este total inadecvata!

Cred ca am gresit…nu voi avea niciun succes “la public”. Trebuia sa strang mai intai ceva semnaturi in cadrul un proiect intitulat “in contra expresiilor romanesti inventate de curand” (??!) si apoi sa va expun si continutul petitiei de inlaturare (nu suspendare!!!) a ‘tarii bananiere’ in care zice-se ca am trai…Dar…ce sa-i faci? greselile de strategie sunt multe…

în fiecare…

 

“In fiecare lacrima e o cruce…in fiecare lacrima e o rugaciune.”

…în tristeţe totul devine suflet

Cateodata…orice clipa imi pare o repetitie la Judecata de Apoi si orice loc in lume, o margine a lumii…

Cateodata…imi storc sufletul dupa o lunga ploaie…si din el scutur numai nisip fierbinte…

Cateodata…toate apele au culoarea înecului…

Cateodata…în nopti infinite timpul se urca în oase si nefericirea muzeaza în vine…

…gandurile o sterg din lume, iar simturile o iau razna spre cer…

Ce nu atinge boala e vulgar si ce nu adie moartea e lipsit de taina…

Exista un fel de cântec in fiece boala.

Cântec surd în strafunduri: se roaga boala in oase…

Si… cateodata parca îti vine sa strigi întrebarea asta nenorocita : Cum sa nu suferi de a fi om, privind muritorii gâfâindu-si destinul??…de ce?…

de ce…

(Cioran)

despre goliciune

 

…daca oamenii ar umbla goi ar castiga mult mai usor siguranta fizica a mortii. Hainele se interpun intre noi si rosturile noastre, creand o iluzie de putere si neatarnare. Cand treci insa gol prin fata unei oglinzi, te pomenesti menit pieirii, caci trupul e un zacamant de zadarnicie, in care mucegaeste gandul nemuririi.

Doar cand te zaresti gol ti-aduci aminte ca existi si ca esti muritor. Imbracamintea ne imprumuta o superioritate artificiala asupra timpului. Cum o sa fii muritor, cu o palarie pe cap si cu o cravata la gat? Hainele au creat mai multe iluzii decat religiile…

Dupa cateva milenii de civilizatie, de-ar incepe oamenii sa umble dezbracati, aruncand cu hainele iluziile implicate, ar deveni toti metafizicieni.

(Cioran)