Soarele încălzea trupul gol şi orice adiere rece transforma suprafaţa fină într-o piele albă de cactus pregătită să înţepe ochii pofticioşi. Pe ciment se desenau formele firelor de telegraf amestecate cu praful albicios vechi de-o săptămână. Albastrul casei era jupuit din loc în loc şi tencuiala căzută dezbrăca peretele asemănându-l cu harta unui ocean plin de insuliţe şi golfuri. În aer plutea un miros dulce de detergent amestecat şi aburi salivanţi de plăcintă cu branză şi stafide. Cerul de un albastru întâlnit numai în desenele copiilor dintr-a patra pe care doamna învăţătoare le laudă oricât de nereuşite ar fi, devine neinteresant fără nici un nor. Ca şi cum perfecţiunea ar obosi-o dintr-o dată, privirea-i cade iar asupra cimentului murdar. Suprafaţa seamănă cu o planetă lovită de mini-asteroizi şi roasă de şoareci înfometaţi (şi planetari, logic!). În locurile neatinse de soare se iveşte semnul vieţii pe pământ, acel verde mlăştinos al umezelii.
Cartea din mână a secat parcă sub căldura soarelui prea fierbinte pentru un început de toamnă, iar palma timidă a vântului se joacă ostentativ cu prima filă albă pătată de o mică dedicaţie şi transformă braţul subţire într-un cactus leneş ce moţăie pe piciorul drept.
Strănutu-i “ca de pisică”, cum i se spune, sparge uşor liniştea, ca o fisură în coaja unui ou prea fiert. Şi îi vine în minte dintr-o dată un cuvânt. Carapace. Da, ştie, întotdeauna i-au plăcut broscuţele ţestoase şi a dorit de mică să aibă una. Dar niciodată nu şi-a imaginat că ea însăşi poate fi una. Că lumea asta pe care o vede este de fapt o carapace. Că săpăm mereu să ajungem la un interior şi interiorul acesta devine chiar scopul nostru în viaţă.
Am avut noroc. După îndelungi şi istovitoare căutări am reuşit. Sunt sigură că o să mă invidiaţi. Măcar că sunteţi printre puţinii care veţi afla cum arată. Da. L-am întâlnit pe omul-scrabble. Mă aşteptam să văd un monstru ori un balaur cu o mii de capete în forma de litere. Nu. E un om ca toţi oamenii. Compus doar din cuvinte ce formează scurte propoziţii fără sens pentru cei din jur. Mi-a spus că literele şi le extrage singur din săculeţul negru al lucrurilor nevăzute. Cică nu ar avea încredere în cele văzute pentru că ar fi prea evidente şi îl păcălesc întotdeauna. Nu ştiu ce să zic. Parcă aici nu i-aş da dreptate.
Apoi, mi-a zis că nu toate cuvintele formate sunt ideile lui. Unele ar fi chiar furate de prin lume, altele ar fi impuse de nişte oameni mari, pe când alea mici, mai pricăjite sunt numai ale lui, fără contribuţii exterioare. Sunt chiar uşor de observat, aşa murdare, pline de tristeţe parcă ţi-e şi milă să nu le bagi în seamă, să nu le vezi cât decuvinte de legătură sunt!
– Şi propoziţiile? Ce înseamnă ele? Cine le gândeşte şi ce vrea să facă din tine, omule? Dacă vrea să semene cu un roman, nu cred că va avea succes, nimeni nu înţelege nimic…
- În fiecare dimineaţă mă trezesc amestecat. Adică din pricina nesomnului trebuie să beau cafea să dorm mai bine, iar propoziţiile sunt doar cuvinte amestecate cu lingura de cafea a iubitei mele… – Omule-scrabble, tu nu-ţi aparţii…
S-a decis ca în ultimele zile ce-i mai rămăseseră să-şi stoarcă sufletul ca pe o rufă. Vroia să devină mai uşor ca să se poată ridica spre nori când i-o veni momentul.
În prima zi i-a fost cel mai greu. A trebuit să stoarcă pietre de suflet. Şi a descoperit că sunt mai grele decât pietrele de moară, cu toate că nu ridicase vreodată aşa ceva.
Apoi veni şi rândul aşchiilor de vorbe aruncate de oamenii-lemne, al noroiului adunat de-a lungul războiului purtat cu el însuşi, al nisipului din care a încercat de nenumărate ori să construiască nu un castel, ci o casuţă pentru ei doi. Nu uită să scuture nici praful ce-l înghiţea de fiecare dată, ca pe-o amintire, privind în urma celor care-l părăseau…
În ultima zi sufletul îi devenise un fulg de nea şi luându-l în palmă, se topi. Puţina căldură ce o mai dădea acel trup împrumutat de la Dumnezeu transformă picătura în abur cald. Şi se ridică uşor deasupra unei dimineţi de vară…
Păşesc cu sfială în casa mare şi frumos aranjată ca o cucoană gătită în zi de sărbătoare. Mă opresc în hol să-mi las umbrela şi privirea îmi rămâne pierdută printre formele ciudăţeniei de cuier. Avea drept agăţători niste cârcei de viţă de vie. Gazda mă îndeamnă blând: “Vă rog, aici vă lăsaţi sufletul.” Nu. Sufletul meu nu-i de pus în cui… fie el şi un cui din cârcei acri de viţă nobilă…
Mi-am făcut de curând un examen medical şi aparatul a arătat că ar trebui să iubesc mai mult. Bine, bine, dar cu ficatul cum stau? Rinichii? Domnule doctor, eu simt că un plămân a uitat să respire!
Domnişoară nu sunteţi deloc atentă. Am zis “Să iubiţi mai mult!”. Clipesc de câteva ori, nedumerită şi mă gândesc că poate totuşi are dreptate. Poate am uitat să te iubesc tocmai pe tine. Sau pe mine? Ori, poate, pe tine? Nu-i nimic, îmi zic, se rezolvă. Trebuie numai să-mi caut inima de rezervă aruncată într-unul din sertarele dulapului tău.
Parcă ceva tot nu se leagă. Nu se poate să fie asta. E clar. A greşit aparatul. Cum de am fost atât de fraieră? Aparatele astea de măsurat iubirea nu folosesc unitatea de măsură potrivită. Păi ce cred ele, că merge aşa: 50g iubire pentru pisică, 500g iubire pentru prieteni, 200g iubire pentru mai puţin prieteni, câteva kg pentru toată familia (să ajungă, că nu are ce să strice), 1-2 kg pentru…el. Mă scuzaţi, dar nu sunt la piaţă!
Apoi, să fim serioşi, iubirea nu se măsoară şi nici nu se cântăreşte.
Şi dacă ar fi aşa, oamenii slabi iubesc mai puţin? În definitiv, ar conta cantitatea sau calitatea? Adică, dai un ban (iei puţin), dar ştii că face!
Incredibil cum a mai evoluat tehnologia. Acum ne facem radiografie şi la suflet şi aflăm dacă iubim mai mult ori mai puţin, în comparaţie cu…”un om sănătos”. Şi te pomeneşti că-ţi spune doctorul:
„Luaţi-o mai uşor cu iubirea! Altfel, vă creşte inima şi o să înceapă să tresalte…de bucurie.”, iar tu să răspunzi, ca domnul Lăzărescu: Iubesc domnule, iubesc. Dar ce? Iubesc pe inima ta? Iubesc pe a mea!
Se poate să fie şi invers:
„Situaţia e gravă, domnul X. Aveţi nişte lipsă de iubirea în partea stângă a cavităţii toracice. Păi, ce-aţi făcut până acum?! I-aţi privit pe alţii? Puneţi-vă imediat sufletul la treabă! Ce-i frica asta? Deci, recomand să luaţi urgent un supliment de iubire timp de… o viaţă. Ca să se vadă rezultate, că aşa dacă urmaţi tratamentul o zi-două… Credeţi că se fac minuni de iubiri peste noapte?”
Ceasul meu… deşi a stat un răstimp… a luat-o iarăşi din loc…
Din loc în loc… Aşa zvâcneşte timpul…
(Marin Sorescu)
*
Un titirez. Da. Acel lucru mic care ne fascina în copilărie când îi priveam ameţitoarea-i pirueta. Ne fascinează şi acum pe unii dintre noi.
Atât aş lua cu mine dacă cineva ar decide că ar trebui să îmi trăiesc tot restul vieţii izolată într-un pustiu. Un titirez ca să nu uit că pământul continuă să se învârtească, iar lucrurile îşi urmează cursul – oamenii se nasc, mai fac câte ceva şi mor.
Chiar dacă pentru mine totul ar părea că s-a oprit în loc…
*
- Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta dintre iad şi rai,
Ca să ţii nişte cursuri?
- O carte, o sticlă de vin şi-o femeie, Doamne.
Dacă nu-ţi cer prea mult.
- Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar şine de vorbă şi n-ai timp să-ţi mai pregăteşti cursul.
Îi crescuse în sânul drept un ghimpe şi îşi amintea ca prin vis cum simţise, în anii când era fericită, aripa de înger care o atinsese, o mângâiase blând din dorinţa de a-i vindeca urmele grele ale trecutului, răni peste care refuzase să aşeze bandajul uitării şi al iertării. Se înţepa în el când îşi strângea mîinile pe lângă trup din dorinţa permanentă de a se încălzi, îi rănea pe toţi care încercau să-i ofere iubire şi era conştientă că nu putea să mai fie muza nici unui sculptor…
Când orele treceau dureros de încet, inima începea să-i bată în ritmul ceasului agăţat într-un cui ruginit de peretele camerei albastre, locul unde îşi închidea tristeţea şi nopţile încercănate cu inefabila cheie de femeie puternică şi fericită, de fiecare dată când ieşea în oraş să se întâlnească cu lumea.
Se mira că, în puţinele momente în care gîndurile nu o mai luau pe arătură să-i brăzdeze sufletul în forme şerpuite pe care nu le înţelegea niciodată, nu reuşea, oricât s-ar fi străduit, să distingă ticăitul ceasului, acel sunet mecanic şi rece. Dar ceasul nu se oprea niciodată şi număra fără încetare secundele, cu muzica lui funebră.
Ştia când se apropia momentul în care bătăile inimii îşi potriveau inevitabil ora după ceasul cu sunet metalic. Simţea cum întregul corp i se transformă într-un burete care absorbea emoţii, mirosuri, sunete glaciare, senzaţii ireale aduse de vânturi galactice. Un burete cu care avea să şteargă de pe jos toate lacrimile neplânse. Da… zorii o prindeau întotdeauna chircită pe podeaua de lemn.
Auzea sirenele maşinilor de poliţie brutalizând tăcerea cartierului marginaş în care locuia şi de care o legeau doar câteva amintiri din copilărie. Pe străduţele lui cunoscuse primul sărut nevinovat, ascunsă în părculeţul din curtea şcolii şi asta îi aducea un zămbeat trist de fiecare dată când îsi amintea.
Dispărea în câteva secunde din universul măsurabil în sunete, pentru a retrăi cu aceeaşi voluptate seara aceea.
Şi rătăcea, pentru a nu-ştiu-câta-oară, pe străzile prost luminate de becuri ce-i dădeau senzaţia unei morţi iminente, cu trotuarele mereu umede şi pline de şobolani, revedea cazanele cu foc la care se încălzeau oamenii îmbrăcaţi în pufoaicele lor mari şi rupte, cu obişnuitele mănuşi fără degete în mâini, purtând pe cap căciuli negre, pe care şi le imagina jegoase şi pline de păduchi. Îşi simţea pieptul mic inundat de mirosul înţepător de urină, amestecat cu abur de canal, şi călca cu paşi mici şi hotărâţi, ferindu-se mereu de gunoaiele răspândite pretutindeni de pisici ori de umbrele acelor ”Nimeni”. Ruinele oraşului uitat de Dumnezeu…
Mergea să se întâlnească cu el în barul pe care îl numiseră, încă de la început, ”la ei” şi nu putea să se gândească la nimic, simţea cum o strânge vidul interior acumulat doar în câteva zile, ca o recompensă pentru anii plini de fericire şi pe care nu mai reuşea nici măcar să şi-i amintească. Trecea grăbită pe lângă ferestre luminate de câte un televizor uitat deschis şi nu distingea decât sunetul apei din ţevile mari ascunse sub paşii ei şi pe care le ştia că ascund putreziciunea luxului celor 2 milioane de suflete nefericite.
Teamă? Frică de moarte? Ar fi trebuit. Nu era ora potrivită pentru o promenadă în cartierul Zalelor. Nu se gândise niciodată serios la asta şi cu atât mai mult nu avea să-şi bată capul cu aşa ceva tocmai acum când mergea spre el şi ştia ce va urma… În schimb, îi plăcea să-şi imagineze tot felul de scenarii posibile, ca de exemplu: un mort putrezit, cu hainele zdrenţuite şi pline de pământ, cu viermi ieşindu-i din orbite (aproape ca în Thrillerul lui Michael Jackson), care să-i iasă în cale de după cabina telefonică pe care o zărea în faţa ei la câţiva paşi şi care să o prindă de mănă, jurându-i… iubire veşnică (de ce nu? era un mort viu. ar fi trăit veşnic). Însă nu de acei morţi se temea ea…
L-a zărit imediat ce a intrat pe uşă. Stătea la masa lor, pe scaunul lui şi privea trist în cafeaua neagră, pe care obişnuia să o bea în seară. S-a aşezat pe scaun fără să spună nimic şi pentru o clipă a avut senzaţia că vede în faţa ei acel cadavru zdrenţuit, ieşit din mormânt numai pentru ea… Nu credea în semne de întrebare, dar spunea întotdeauna cu dispreţ că ar trebui să punem linie de dialog la începutul oricărei propoziţii, chiar dacă nu vorbeşte nimeni pentru că, de fapt, tot ce se întâmplă e doar o povestire al cărei narator e nu-ştiu-cine. Depinde numai de noi să ne conversăm cu viaţa. De la un timp îi provocau greaţă pronumele. Da. Îi venea să vomite pentru că le auzise atât de des timp de… de zile: tu, eu, voi… noi. Acum era hotărâtă să evadeze pentru totdeauna din închisoarea cuvintelor. Şi cum să evadeze altfel decât prin tăceri?
Stăteau pentru ultima dată atât de aproape unul de celălalt şi o ştiau amândoi, dar el nu găsea curajul să o privească. Învârtea linguriţa în ceaşca goală de parcă ar fi vrut să stărnească furtuni şi vârtejuri care să-i înghită pe amândoi şi să-i ducă undeva departe de lumea aia normală, cu un cod etic şi moral, în care scuipaseră toţi cu prejudecăţi. Prea normală pentru ei.
Când a simţit în ochi usturimea ultimelor clipe, a scos din haină cartonul pe care îl pregătise, l-a pus pe masă şi a plecat fără un cuvânt, la fel cum venise. Dupa ce a privit-o ieşind pe uşa roşie a clubului de noapte, a luat bucata colorată şi lucioasă şi a căutat frenetic un cuvânt. Doar unul. O literă. O virgulă. Ceva. Nimic. Era doar imaginea unui apus de soare pe o carte poştală. Atunci a înţeles.
”Nici de data asta! Bravo! Eşti o femeie puternică!”, a spus răsuflând uşurată imediat după ce şi-a ‘verificat’ obrajii. Da. Erau uscaţi. A rămas câteva secunde în stradă şi a luat-o pe strada mică ce ducea spre gară. Respira aerul îngheţat al unei altfel de nopţi şi simţea că o ard şi i se usucă buricele degetelor ce-i fuseseră mereu încreţite de lacrimi…
M-am întrebat de multe ori de ce trebuie să dormim noaptea şi de ce ziua trebuie să facem tot felul de lucruri (multe sunt chiar inutile). De ce nu invers?
Azi… priveam asfinţitul, îmi aruncam gândurile în culorile dulci îngrămădite în bucăţica mea de orizont de la marginea oraşului şi am simţit… am simţit că aşa trebuie să fie. Unele lucruri trebuie să le facem pentru simplul motiv că au rostul lor. Rânduiala…
Noaptea e ca o mamă, iar asfinţitul mâna ei invizibilă (sau vizibilă în culorile minunate) care ne bate pe umărul sufletului şi ne spune: Hai, gata! E timpul să dormi. Ai alergat toată ziua şi te-ai jucat destul. E târziu…
Asta îmi aminteşte de copilărie. Recunosc. Aşteptam cu frică momentul în care mama trebuia să iasă la geam şi să mă strige. Parcă şi aud: Gata! E târziu! Haide sus!. Speram să uite de mine, să nu-şi mai amintească că are un copil, să se ia cu treburi prin casă, să adoarmă… Nu se întâmpla niciodată. Grija de mamă nu o lăsa să închidă ochii nici măcar o clipă. Când se făcea seară mă rugam întotdeauna, o imploram cu lacrimi sincere, negociam pe ore de somn, lecţii sau mâncare, mai dădeam şi din picioare aşa cum fac copiii răsfăţaţi (văzusem că la alţi părinţi ‘‘prindea” metoda asta. la mine mereu se sfârşea cu o pedeapsă), miorlăiam, scheunam şi în final reuşeam să câştig încă 10 min de stat p-afară. Oh, 10 minute care păreau câteva secunde, 10 minute în care toate funcţiile inutile ale organismului meu îsi încetau orice activitate şi nu mai exista altceva în univers decât jocul ce trebuia terminat cât mai repede…
Da. Clar. Nu-mi plăcea să dorm şi nici după atâţia ani nu am căpătat această deprindere. Nu-mi plăcea noaptea fiindcă atunci îmi erau interzise orice activităţi care implicau mişcare sau ‘ochi deschişi’. Şi uram momentul ‘’stingerii luminii”, nu pentru că mi-ar fi fost teamă de întuneric, doar că atunci începea adevăratul chin al foielii şi exact atunci moş Ene pe la gene nu se sinchisea să vină (motiv pentru care nu-mi plăcea de moşulică ăsta şi îl iubeam foarte mult, ca un fel de răzbunare, pe moş Crăciun cu care aveam o relaţie mai specială, el fiind singurul cu care vorbeam o grămadă de chestii importante şi care mă asculta cu răbdătoarea lui barbă albă. sinceră să fiu, nici pe moş Nicolae nu prea îl aveam la suflet. îmi dădea impresia a fi un moş prea serios şi sobru, nu aşa de prietenos ca celălalt şi cu exagerate pretenţii de cuminţenie. mi se spusese că ar mai avea şi un fel de băţ! Eh, dar, mai exista un motiv întemeiat - nu pricepeam ce caută un moş pe la genele mele mici! Era înfricoşător…). Da, da, ştiu. Acum o să spui În plină vară ea vorbeşte de moşi Crăciuni! Păi, gata. Am terminat.
Copil inventiv, mi-am găsit activitatea nocturnă care îmi consuma energia excesivă. Periplurile prin casă după miezul nopţii erau deliciul fratelui care se amuza zile în şir (era singurul care mă auzea când mă ridicam din pat să bântui holul şi camerele). Da. Aveam momente de somnambulism. Ei, şi ce? Mare scofală! Mă ridicam din pat şi umblam peste tot până îmi găseam locul potrivit unde mă aşezam cuminte să-mi pot continua somnul. Din fericire s-a întâmplat să fie vară când am ales calea înţeleaptă a frigiderului, apoi l-am deschis şi m-am ghemuit în faţa acelei cutii înalte şi reci, ca un pisoi în faţa sobei. Noroc cu fratele care mă mai culegea de pe unde ‘răsăream’. Bineînţeles, eu nu îmi aminteam nimic şi negam cu desăvârşire acele întâmplări jenante povestite a doua zi, pe care le interpretam a fi un complot împotriva demnităţii mele…
Împărţeam aceeaşi cameră cu fratele meu şi din acest motiv serile erau un calvar pentru părinţii exasperaţi de gălăgia dinainte de culcare. Aveam paturile unite în formă de L şi dimineaţa ne număram vânătăile - semne ale schimbului de lovituri cu picioarele şi mâinile ce avea loc pe timpul nopţii.
Acum e altfel. În afară de lumina difuză răspăndită de soare în amurg, nimeni nu mă mai trimite la culcare. Acum nu-mi doresc să ”mă fac io mare” ca să pot sta la joacă ”cât vriau ieu!”. Nu mai dorm de mult în patul care se unea cu un alt pat ca să formeze litera mea preferată, L. Îmi lipseşte peretele rece din stânga, locul unde descopeream mereu forme noi, constelaţii, galaxii ori desene în punctele de stropi multicolori printre care se strecurau mii de steluţe de mică. Mi-e dor de vânătăile din somn şi îmi lipseşte al naibii de rău senzaţia de răsărit cu gust de praf şi zgomot de tramvai. Am reuşit să scap si de somnambulism. Probabil că avea legătură cu anii mei cuprinşi toţi într-o singură cifră. De fapt, cu cât aduni mai mulţi ani, cu atât ai mai puţine lucruri şi invers. E normal. Mi s+a mai spus doar: trebuie să şi pierzi ceva, dacă vrei să câştigi altceva (în speţă, ani). Uneori ceea ce pierzi e mai de preţ…
*mică = Familie de minerale cristalizate, cu luciu sticlos, sidefos, care se desfac uşor în foiţe subţiri (elastice şi transparente), întrebuinţate în industria materialelor de construcţie… Pentru mine, erau doar steluţele din timpul zilei.
Acum e altfel. Iubesc noaptea şi îi ofer tribut insomnii lucide. Adorm doar când pleoapele îmi sunt prea grele. Îmi place să ascult sunetul maşinilor pe şosea fiindcă întunericul le dă un ecou straniu, de parcă ar veni din alte lumi şi s-ar îndrepta spre alte universuri. Dacă se întâmplă să plouă şi asfaltul e ud, senzaţia se amplifică, se răspândeşte în tot corpul, ca şi cum cineva ar aprinde o lumină puternică într-o cameră fără ferestre şi uşi…
Cel mai mult îi plăcea să asculte huruitul lacrimilor-stele cum cădeau din cer(ul ei) şi lăsau pe obraz o coadă umedă şi sărată de cometă adormită.
Se mira şi el că îi este dat să guste această plăcere atât de des şi nu ştia cui să mulţumească pentru muzica ploioasă ce-i mângâia palmele mereu crăpate de secetă. Apoi îşi spunea că e normal ca noaptea să fie plină de stele căzătoare. Aflase că în fiecare secundă cel puţin un om moare, iar cerul trebuie să ‘consemneze’ asta cumva…
aşa ajunse să o strige şi ziua tot ”noaptea” şi să-i uite pentru totdeauna numele.
A fost odată ca niciodată o mamă foarte bătrână, dar care nu era nici singură şi nici nefericită, cum se întamplă în mai toate poveştile. Avea un singur băiat (al cărui nume s-a pierdut prin secole) şi îl iubea nespus.
Trăiau în locul unde florile înfloreau chiar dacă ştiau că vor muri când va veni frigul. aflaseră de la albine – care mai zumzăiau între ele (când îşi serveau nectarul de dimineaţă cu un strop de rouă) despre proviziile ce îşi fac pentru iarnă, când pământul nu mai vrea să-şi hrănească copiii (mai oboseşte şi el. e bătran, ce să-i faci?…). era ca şi cum cineva le spunea că moş Crăciun nu există, dar ele continuau să-l aştepte în fiecare an-primavară de dragul soarelui ce le gâdila bulbul. Trăiau în locul unde păsările nu obosesc să-şi spună al lor cântec pentru că le aude şi cerul şi pământul…
(acum un copil întreabă “de ce numai cerul şi pământul? şi eu le aud şi, uite, eu chiar şi vorbesc cu papagalul meu…mami, eu sunt pământ? eu sunt cer?”, iar mama îi sărută fruntea şi spune “eşti pământul care încă priveşte spre cerul de unde a venit. nu uita niciodată să-ţi ridici ochii spre nori, soare, stele…ele te vor ajuta să-ţi aminteşti.”)
Şi tânărul îşi iubea mama mai presus de orice. Se aveau unul pe celălalt şi trăiau fericiţi în căsuţa lor, departe de oamenii orbi.
Într-o zi, mama Daldai se simţi tare nefericită. Un negustor orb trecuse prin dreptul casei lor şi îi oferise în dar o oglindă (era negustor de oglinzi, ochelari şi creioane, tocmai fiindcă el nu le putea folosi). Era pentru prima oară când mama Daldai se privea într-o oglindă şi se văzu urâtă şi cu riduri. Îşi dădu seama cât era de bătrână şi îşi aminti de fiul ei care era doar un copilandru. Ştia că acum el o iubeşte mult, dar se temea că atunci când va mai creşte, o va părăsi, dându-şi seama că mama lui este bătrână şi nu mai e frumoasă cum sunt alte mame.
Bătrâna mamă plânse toată ziua şi nu ştia ce să mai facă pentru a-şi găsi liniştea. Spre seară, înainte de sosirea fiului ei ce pleca în fiecare dimineaţă cu turma de oi, îşi aduse aminte că auzise mai demult despre un râu care îţi îndeplineşte orice dorinţă şi plecă într-acolo, hotărâtă să nu se mai întoarcă de nu izbândeşte.
Merse multe zile şi nopţi fără să se oprească, îi era tot mai greu fiind foarte bătrână, dar ajunse la râul magic şi, obosită cum era, căzu în genunchi pe malul apei fermecate. Se rugă şi plânse. lacrimile ei se amestecau cu acel izvor nesecat de fericire. Râul o ascultă în curgerea lui lină, îi primi lacrimile şi se îndură de suferinţa duioasei mame. Se învolbură, apele îi deveniră tulburi şi valurile sale o răpiră, ducând-o în adâncuri. Când o readuseră la mal, aceasta era tânără şi frumoasă cum numai în tinereţe mai fusese.
Fericită şi cu puteri noi, ajunse mai repede acasă. Îşi zări fiul de departe şi văzu cum acesta stătea în curtea casei, era amărât şi plângea, gândindu-se, cu siguranţă, la mama lui ce dispăruse fără urmă…temându-se că nu îi va fi dat să o mai vadă niciodată.
Crezând că îi va face o surpriză, se apropie de el şi sări să-l îmbraţişeze, să-şi stingă dorul ce-i mistuise sufletul atîtea zile, departe de el şi de casă…
Feciorul nu o recunoscu, o alungă şi, în strigăte sfâşietoare, îi spuse: “Unde este mama mea? Tu nu poţi să fii mama mea! Ea era cea mai frumoasă şi mai bună mamă din lume! Pleacă şi să nu te mai întorci niciodată! Tu nu eşti mama mea…”.Şi mama Daldai nu avu ce să mai facă şi cum să-şi convingă fiul…
el îşi vroia mama aşa cum o ştia. o iubea pe ea. mama lui bătrână, cu riduri, mama lui fericită şi cu suflet cald, mama lui ce ştia să-l înveţe să citească în frunze verzi şi în frunze galbene, să îşi construiască anotimpuri din zile, să trăiască ca un fluture, dar să zboare ca un vultur…
povestea este adevarată, ea a fost simţită, imaginată şi retrăită de foarte multe ori de copilul ce nu-mi dă pace uneori şi, deci, trebuie citită cu ochii unui copil, dar spaţiile dintre rânduri trebuie înţelese cu mintea unui om mare…
Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.
O carte, odata scrisa,/
Nu produce imunitate la scris./
Te vei imbolnavi de microbul/
Cartii urmatoare./
Si tot asa.../
Ca o vesnica stare de gripa,/
Cu un milion de radacini/
De microbi/
(Marin Sorescu)
Ce zici tu şi ce zic eu