Cine a bătut? (o altă lumină)

“În lume umblă un vânt rău, un vânt care subţie făptura. Ceaţa s-a oprit în geamuri şi în lumina ochilor. În pădure cântă vioara vremii acelaşi cântec nefiresc al zilei ce se stinge azi.

Unde e leacul? Unde e mântuirea?

Acum mă doare sufletul, mă doare cerul.

Copac cu braţele uscate, fluer printre degete şi invoc lumina nevăzută a paradisului pierdut.

Cineva a bătut la uşă. O fi om, o fi cântec sau poate o-ntrebare? Dacă e om, e cel care a părăsit ogorul şi caută veşnicia.”

(Ernest Bernea – Poiana Mărului, 1950)

trei plopi

  “În dreptul ferestrei mele sunt trei plopi. De când am intrat în această casă i-am simţit aproape; ei îmi ştiu gândurile, îmi ştiu durerea.

  Azi sunt mai grei de suflet.

  Vântul bate, bate mereu şi frunza galbenă de vreme zboară departe pe drum. Acum o frunză, apoi alta şi mai apoi o fluturare bogată, într-un joc necontenit, se ating de pământ şi iarăşi zboară ca la o teamă de a nu muri deplin.

  După o noapte senină cu brumă deasă, plopii au rămas pleşuvi. Plopii nu mai vorbesc în şoaptă, nu mai fâlfâie gânduri ascunse în zare de aur. Acum flueră, flueră adânc şi îndurerat.

  S-a aşternut somnul iernei peste chipul lor.”

(Ernest Bernea – Bucureşti, 1950)

Cântec trist

Simt cum mi se topeşte sufletul şi curge în picături calde. Picături mari se lipesc si pe geam.

O femee cu ochii de umbre se apropie de fereastră. Pe cerul şters de norii cenuşii, se luptă încă să răzbată o rază de lumină. O pană de vânt mai despică o dată aerul, scutură pentru o clipă plopii de pe alee înfrunzind galben pămîntul.

S-a aşternut o linişte adâncă; doar ploaia se mai aude cum plânge în uluce.

(Ernest Bernea – Bucureşti, 1950)

Ceva s-a schimbat

  “E o zi caldă de toamnă, o zi cu lumină de aramă şi cântece de păsări rătăcite. Cerul e albastru şi aerul curat, dar ceva s-a schimbat, ceva ca o cădere în adânc.

  În zorii zilei, o ploae a spălat frunzele şi aerul şi răcoarea dimineţii a scânteiat în primele raze ale soarelui; florile împrospătate mai cred în lumină şi o sorb nesăţios.

  O pasăre cântă frumuseţi de pietre scumpe ascunse în pieptul ei delicat şi măestru. Peste toate, adierea vântului cu miros de frunze şi toamnă trezeşte un fior necunoscut.

  Septembrie, vreme de cântec şi rod; o privire în urmă şi izvoarele tristeţii se deschid. Ce va fi mâine? Ce zare se va deschide? Nu ştia nimeni. Chipuri palide vin şi se duc: se dospesc durerile şi se revarsă apele sufletului.

  Unde e limanul? Unde e odihna?“

(Ernest Bernea, Schei-Brăila, 1954)

a V-a lumină

   “Din depărtare se aude vuetul surd al oraşului. Cerul lasă pânza nopţii peste lume şi Octombrie respiră rece printre coturile blocurilor ce stau nelintite în faţa toamnei.

   Pe fereastră, odată cu aerul rece, intră tumultul trist al oraşului. Ceva aleargă pe lângă pereţii camerii şi stinge strunele serii ca un arcuş.

   Paşi mărunţi de femee s-aud pe drumul serii şi nu ştii de e bine sau e rău că mă întreb cine e şi unde o poartă pasul.

   Cum cântă de trist oraşul!”

(Ernest Bernea – Oraş pe drumul serii, 6.X.1970)

lumina-patra

   “Umbli în lume ascuns, de omul nu te ştie. Creşti firul frăgezit de rouă, prin murmur în izvoare, surâsul la copii şi nimeni nu te vede.

   În visul meu înalt, în dorul de minuni, în fapta-mi frăgezită te simt deplin curgând, ca sucul într-un pom. Dar nu apari nici când să-mi mângâi rana vieţii, ades întărâtată.

   Te simt aproape, Doamne, în prispa casei mele.”

(Ernest Bernea – Te simt aproape, 1952)

a treia lumină

   “E seară târzie, o seară prelungă de dor amar. Pe cerul sufletului meu din nou s-alungă norii; zbor trudit de floare şi rod nepârguit.

   Caut ceva ce mi s-a dăruit şi astăzi; nu mai e; sau poate nici n-a fost. Am făcut casă dragostei, am împodobit-o frumos şi acum o privesc năruită. Am deschis cerul cugetului meu şi, iată, l-am închis întunecat.

   Cine m-a înflorit acela m-a risipit!”

(Ernest Bernea – Seară târzie, 24.I.1969)

a doua lumină

   “Iată o femee albă, o femee lujer de plantă, o liană. Părul, fir mătăsos, îi cade pe o parte, pe ochi, pe obraz.

   Iată o femee calmă ce mişcă pleoapele în sus şi în jos, încet, uşor de tot, aşa să nu se simtă când ochiul şi-a schimbat privirea. Zâmbetul ei e o lumină filtrată în pânze de ploae, vocea arcuş de ape şi plutire muzicală, mersul adiere în zări crepusculare.

   Chipul ei pare cucerit de gânduri, mistuit de ruguri de dor; firea îşi aşteaptă rostul în veac.”

(Ernest Bernea – Portret, 4.V.1970)

prima lumină în necunoscut

      Introducere(a mea): Am descoperit o uimitoare carte-om într-o zi în care oraşul prin care mă pierd adesea (şi la modul propriu!) îmi părea mai gri ca niciodată. Era singura (ultima?) pe raft. A fost o întâmplare ca o mângâiere părintească pe frunte… O să picur aici din ea de două ori pe săptămână. Miercurea şi vinerea. Aşa. Pentru că atunci sufletul unui om e mai cald şi mai deschis. Şi sper să simţiţi aceste poeme în proză aşa cum le-am simţit şi eu…

P.S. pentru început chiar mi-a fost imposibil să mă hotărăsc doar la unul.

***

   “Ceasul bate pe masă, bate clipa de acum şi pe cea de mâine, bate timpul meu şi pe al tău. pe cel grăbit şi pe cel încet, timpul îmbucurat şi trist al tuturora.

   S-aud cântecele timpului, cântecele trecerii peste lume, peste gândurile mele. Aud cum se scurg clipele şi anii, orchestraţie ascunsă a universului.

   Un ceas care bate în toamna târzie.”

(Trecere, 1.I.1966)

                                                               *

   “E seară şi nu ştiu ce caut aici unde sunt: poate că e altul în locul meu şi nu mă recunosc.

   Umblu cu cămaşa-n traistă şi nu ştiu unde să-mi aşez capul. Omul, fratele meu bun, m-a alungat mereu, m-a făcut sperietoare în piaţă şi m-a supus meşteşugit; el ştie să le aranjeze bine pe toate.

   Bate vântul în colţul străzii, veste rea peste casele oamenilor. Cineva îmi urmăreşte pasul, cineva cu aripi de înger şi cuget de umbre. A căutat ceva în legea lui, dar s-a retras.

   Poate că vântul a fost din el   şi copiii din parc l-au alungat.”

(Seară fără sens, 17.XII.1970)

*

  “Se înalţă din spre apus norii albi auriţi, insule plutitoare pe marea verde-albastră a cerului de toamnă. Se înalţă tot mai grei şi mai negri, semne ale unor jertfe de dincolo de pământ. Pe urmă s-au risipit ca la un semn.

   În viile încărcate de rod şi praf păsări cenuşii lunecă spre cuiburi. E o vreme de rod şi de tihnă. Doar nucii din când în când mai sparg liniştea serii; o adiere, un foşnet şi lutul a pocnit.

   Privirile adânci ale nopţii alungă seara peste zare. O lună mare şi portocalie se reazămă de creasta unui deal adormit.”

(Toamnă târzie, 1950)

*

   “Astă seară a apărut luna în seceră, argintie, rece şi calmă pe un cer de boare lucitoare.

   Oare cei ce au murit mai văd luna? Ei poate văd mai departe, văd dincolo de cele ce se văd. Ah, îmi dau seama că s-au dus departe şi că nici soarele, nici luna nu pot face pod pe care ei să se reîntoarcă.

   Pe cerul înstelat tăcerea curge-n râuri. Printre frunze trece o adiere, leagăn de adormit pomii şi florile.”

(Seară cu lună, 1.IX.1965)

* 

   “Ai mână de sculptor, mână caldă, mână bună, mână fermecătoare. Ai o mână pe care o simte modelul, o simte cum urcă şi coboară, cum naşte formele, cum topeşte pasta şi-I dăruieşte gândul ieşit din nefiinţă.

   Ai mână de sculptor, mână albă, mână înfiorată, mână generoasă. Ai o mână cu mers alunecos, când apasă, flutură lumina, când se opreşte pe locul acela, creşte făptura şi pârguie rodul.

   Ai o mână de sculptor, mână care vorbeşte, care cântă, care supune. Ai o mână cu soare în degete, în palme stihii de forme şi daruri ce poartă arome de vis şi tării.”

(O femee cântă, 10.VI.1970)

de ERNEST  BERNEA