îmbătrânim.
Arhiva categoriei 'norişori'
Lacrimile sunt întotdeauna fierbinţi. Lacrimi de fericire, lacrimi de tristeţe, nu contează. Toate sunt la fel. Fierbinţi. Asta înseamnă că suntem calzi înăuntru. Pentru că orice suflet e cald… Şi cuvintele vin din suflet. Dar uite, unele cuvinte se întâmplă să ajungă la celălalt încărcate cu brumă… de toamnă.
Uneori nu ştiu sigur dacă oamenii din jurul meu se schimbă sau eu sunt cea care mă schimb şi văd totul altfel. Simt pielea ridată a pozei şi asta îmi spune că toţi ne schimbăm. De cele mai multe ori ne dispare lumina din priviri şi zâmbetul sincer. Un copil ştie ce înseamnă fericire. Un copil ştie să iubească. Fără să ştie că asta face. Doar simte. Trăieşte. Creştem. Şi căutăm definiţii. Ce prostie!
Vremea rea îmi pictează obrajii cu pistrui de melancolie, îmi înţeapă nările cu miros de nucă verde (d-abia aştept să-mi înnegresc deştele şi să-mi încerc răbdarea cu “mieji” galbeni!). Mă şifonează ca pe o fustă de mătase, sprâncenele devin norişori care aduc umbre sorilor mei albaştri. Vreme rea. Mă trezeşte. Vreau să dorm şi să visez. Pe mine mă scuzaţi. Mă duc să-mi fac o cafea şi să strâng doruri. Nu ai ce să faci altceva pe vremea asta.
mă uit la ceas. ora 3:14 a.m. ascult cum cântă cocoşii. număr. 1…2…3… după al treilea cântat aştept să se oprească. oare de ce aştept asta? nu. nu se opresc. cântă în continuare. nu e prima oară când îi aud. dar uneori uită să mai cânte şi dorm şi ei până târziu. sigur şi-au pierdut instinctul unei păsări de ogradă. sunt cocoşi de oraş şi numai ei ştiu însemnătatea sunetului ce vine dinspre şosea.
azi am observat norişori pe unghii. or fi poate valuri? dacă mişc unghia printre zilele lui, pot oare eu să stârnesc Niagare?
privesc în jur. plicuri desfăcute în grabă, scrisori îndoite şi vechi, scrise de mână pe foi rupte de la mijloc din caiete dictando, multe vederi, bucăţele mici de hârtie cu însemnări nebune (zâmbesc regăsind cuvântul “botoş” scris în diverse feluri de două mâini, cu mulţi ani în urmă), bancnote vechi, un calendar mic din ‘77, un abonament de ratb din ‘82 ce costa 176 lei, bilete de tren, bilete la cinematograf, bilete la teatru (chiar şi primul bilet la o piesă de teatru jucată pe scena TNB, eram la vârsta de 13 ani. ce emoţie!), două bilete la muzeul Antipa, tăieturi din ziare, ştiri despre animale şi Terra, câteva de ştiaţi că…?, multe lucrări de control şi teze, 3 carnete de note. Şi în afara acestui cerc privesc printr-o ceaţă două oracole rămase deschise… poate voi scrie despre asta. poate nu. acum mi se pare greu.
încă mai am lacrimi pe genunchi. stau şi privesc cum le usucă vântul dimineţii. amintirile mele sunt ascunse în plicuri albe netrimise vreodată cuiva.
Mă întreb cum de nu-şi dau seama unii oameni care susţin şi se mîndresc cu ateismul lor, cât de mult se înşeală gândind astfel. Dacă sunt atât de siguri că nu-i aşteaptă nimic după ce vor părăsi lumea asta materială, oare de ce mai iubesc şi de ce se “ataşează” de fiinţele din jurul lor? Nu este asta semnul unui speranţe, poate chiar al unei certitudini, că nu se termină totul aici? Ce rost ar mai avea totul? Ce rost ar mai avea să iubim şi totodată să credem că aceasta iubire nu va continua şi dincolo?
Mă voi “odihni” un timp şi voi pleca poate în căutarea (ori regăsirea?) sensului, utilităţii cuvintelor…
Vara, furtuna are miros de melci.
De foarte mult timp nu am mai avut parte de o vară aşa furtunoasă. În privinţa asta, pot spune că natura e generoasă cu mine. Îmi place să-i privesc spectacolul (mai e şi intrare liberă!) jucat mereu pe aceeaşi scenă – Cerul. Scena asta a teatrului ceresc e podeaua pe care tot se iubesc norii, fac dragoste (cum îi ziceam şi oanei - alt suflet îndrăgostit de nori) şi iscă furtuni, se sărută cu fulgere şi îşi soptesc iubirea prin tunete. Răvăşesc cearşaful albastru al cerului şi transpiră cu stropi de ploaie, ca după o noapte plină de amor…
Vă las. Mă duc să fac bărcuţe din cerceluşi lungi şi verzi, să le privesc cum plutesc uşor în pârâiaşele de ploaie de pe stradă şi se opresc în golfuri mici de băltoacă…
Azi şi eu miros a melc. Sunt melcul care-şi aşteaptă cuminte furtuna…
Imi place ca apare cand te astepti mai putin, te prinde intotdeauna nepregatit si te uda groaznic (de bine), dar nu poti sa te superi pe ea. Nu racesti niciodata din cauza ei pentru ca esti prea fericit cand se opreste si zambesti de figura de pui plouat pe care iti imaginezi ca trebuie sa o ai.
Istoria ploilor de vara ar suna cam asa: se pornesc din niste nori naravasi care alearga pe cer ca niste armasari salbatici, le intalnesti intr-o zi teribil de calduroasa si sunt cele care te racoresc intotdeauna, aruncandu-te in nostalgii. Mirosul de praf umed iti aminteste de zilele in care te ascundeai impreuna cu alti copii in scara blocului si traiai din plin emotia unei aventuri in mijlocul naturii dezlantuite, descrisa numai in cartile cu naufragiati ale lui Jules Verne unde actiunea se petrecea bineinteles pe insule pustii cu nisipuri albe si nesfarsite (insule care se dovedeau a fi populate de canibali).
Hey! Numai eu am simtit asa?? Probabil ca imaginatia mea de copil era mult prea bogata. Era vorba, totusi, de o scara de bloc…
Imi plac frunzele smulse de vantul ploii (e chiar furtuna, dar mie imi place sa o alint) de vara, chiar daca am o oarecare mila si regret viata lor prea scurta (mor tinere si nu vor simti vreodata toamna care le imbatraneste…oara asta nu inseamna ca, de fapt, ele sunt acele frunze anarhice care nu au vrut sa contribuie la melancolia tomnatica si sa asiste la iubirea ce se consuma molcom prin parcuri?). De ce imi plac? Cand privesti asfaltul ud si vezi ca i-au crescut ochi si mai observi ca sunt si verzi (de
frunze) parca iti mai vine sa traiesti, nu gluma! Cand natura lasa urme (ori semne) iti dai seama ca nu esti singur.
Apoi, ar mai fi ceva: ca in orasul asta mereu aglomerat si mereu trist, toata lumea alearga (la propriu!) si toti sunt atat de departati si despartiti unii de ceilalti, atat de inecati in propriile ganduri (cand in interior e seceta), prea deconectati de natura si inutil preocupati de ce urmeaza sa faca…incat e imposibil sa nu vezi ca ploaia asta aparuta din senin ii uneste sub refugiile din statii, in gangul de la Romana ori sub copertinele de la intrarile in magazine, ii face sa priveasca spre cer (chiar si pentru a vedea cat timp o sa mai dureze???), le aduce un zambet sau o injuratura…altfel spus, le alunga, chiar si pentru cateva minute, acele ganduri murdare de noroiul uscat.
Eu…
Eu doar astept sa scap de examene si sa prind ploile de vara undeva la tara ori la munte, sa le simt mirosul ascunsa sub umbrela unui stejar batran, sa privesc din cerdac cum danseaza frunzele gadilate de greutatea stropilor si cum se infoaie de bucurie ratustele, ori sa ma las pur si simplu in voia naturii si sa privesc spre cer pentru a simti picaturile pe obraji si pleoape, apoi sa scot limba :) si sa gust ploaie curata. Ploaie de vara.
Da. Cam atat.
Azi am plecat devreme (cu ziua-n cap) şi mi-am pus eşarfă de nori, vântul mi-a ţinut loc de brăţară şi picăturile de ploaie mi-au fost cercei. Mi-am dat seama că lumina umedă şi ireală se asortează prea bine cu paloarea feţei…
Îmi doresc o ploaie care să spele. Să ne spele… Norii aştia îngrămădiţi deasupra minţilor noastre par curaţi. Poate că acum…
pentru toti cei care…
unghiile mele nu mai au demult norocei (cuvântul ăsta vine de la nor sau de la noroc?). au ajuns să fie cer senin fără niciun norişor care să mai facă un pic de umbră. şi arde soarele…
am tras concluzia tristă că a obosit şi pictorul de noroace şi s-a mutat în altă (emi)sferă ca să deseneze ghinioane. A auzit el că se vând mai bine.
mă scuzaţi. mă grăbesc să-mi cumpăr unul mai reuşit. cică pe pământ astea se poartă acum.
gânduri de demult şi de aiurea. gânduri spre nicăieri
Publicat mai 9, 2007 norişori , unghiile de ciocolată 3 Comments
tabla mea arată jalnic. nu e nouă şi nu are nici burete (aşa am cumpărat-o. fără!).
iar tu…tu! de ce ai scris pe ea cu un cui? şi de fapt, ce-ai avut de scris?!
aveam cretă, să ştii. atăt de multă, căt să ajungă să ne desenăm şi copilăria despre care nu am vorbit niciodată.
degeaba îţi spun. oricum tot ai fi preferat să-ţi foloseşti cuiul cu care înţepi din când în când baloane de vise.
oare nu înţelegi? măcar nu ar fi durut atât, chiar dacă urmele trecutului nostru ar fi rămas desenate acolo pentru totdeauna…
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
am şi eu un “of” probabil mi se trage de la prea mult oftat. îmi doresc să revină moda corsetelor.
eehh, chiar să devină obligatoriu pentru fiecare femeie să poarte corset! să se dea şi lege, de ce nu?!
aşa, aş avea şi eu pe cine să dau vina pentru starea asta de sufocare…
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
de ce nu mai există ecou?
spărtura din cerul meu e de vină. sunetul vorbelor tale, privirea ta, atingerile tale…toate trec dincolo. prin mine. şi nu reusesc să prind nimic din zbor…
de ce nu mai există ecou?
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
ni se întamplă uneori să visăm mult. dar mult de tot. obositoare vise…
eu, cel puţin, mă întreb dacă nu cumva e o ploaie de vise…
apoi, brusc, se opreşte filmul cu vise. punem ciudata întâmplare pe seama oboselii, a aerului prea poluat, a ploii sau, de ce nu, a banilor! visele nu sunt niciodată ieftine…
şi totuşi….poate am dormit mult prea mult. da. asta trebuie sa fie cauza…
să învăţăm să ne ştergem ochelarii cu cer
Publicat aprilie 30, 2007 cele ce mai văd , depozitul , norişori , unghiile de ciocolată Leave a Comment
azi priveam printr-o fereastra inalta un avion ce se luase la intrecere cu un nor. Un fel de concurs intre lumea artificiala si lumea reala (!). Stiam dinainte. Invingator va fi intodeauna norul. Prin greutatea lui pufoasa, lentoarea cu care isi misca aburul sau graba cu care alearga uneori pe cer sa prinda alti nori (din urma?…care urma?). De ce va castiga? Pentru ca norul e liber, nesupus niciunei legi, el doar se lasa purtat de…vant. Nu incearca sa se impotriveasca naturii – doar face parte din ea! Nu il asteapta niciun aeroport, nu oboseste, nu se odihneste, nu are motor, nu are pilot si nicidecum un stapan. Are un Creator…
“Dumnezeu a facut intai ceata si norii; apoi ploaia. La urma a facut vremea frumoasa.
Esti – in ce ani? Ai cetii, ai ploii? intreb prieteneste. Pregateste-ti, ca demiurgul, vremea frumoasa.”
(C. Noica – Jurnal de idei)
Ce zici tu şi ce zic eu