Când asculţi mult timp o inimă te obişnuieşti cu sunetul bătăilor ei. Şi te trezeşti aşa din senin sau înnorat, te trezeşti de dimineaţă sau în timp ce îţi ungi o felie cu unt, că te întrebi ce se mai aude cu inima. Parcă vrei să ştii ce mai face, cum mai bate, dacă s-a plictisit de această muncă bătătoare de piept, dacă a obosit sau dacă şi-a băut cafeaua de dimineaţă… De ce unele inimi bat mai tare decât celelalte, de ce unele se aud, iar altele trebuie să se sperie ca să se facă auzite? Deseori îmi imaginez că pieptul este o uşă la care sufletul bate neîncetat în speranţa că i se va deschide şi se va elibera… poate că asta se întâmplă când bătăile nu se mai aud.
Piatră ponce. Inutilă pentru gânduri tari (mai tari decât cine?!) şi cu bătături. Inutilă ca o altă piatră – o piatră de moară în deşert. Şi ca să vezi chestie! Am cumpărat-o de la un negustor cu obrazul fin şi subţire. Inutil. Şi tocmai acum când vreau să scap de o bătătură care îmi tot şopteşte că uneori ar fi bine să pierdem. Să ne pierdem. Să ne pierdem unii pe alţii. Uneori… uneori nu e niciodată şi nici mereu.
P.S. (sau P.S.): urăsc cuvântul “uneori” şi îl folosesc des că poate aşa se toceşte şi (îi) ajunge la os. La osul ăla al cărui denumire o uităm tot timpul… da’ ne-o amintim din REM… ăăă… iadeş! aşa. uitasem iar. iadeşul ăla pe care nu l-am rupt niciodată. da. ştiu. acum spun prostii…
iau cutia şi scot un băţ. ştiu. nu trebuie decât să-l ating uşor de marginea căsuţei din care l-am deranjat. mai întâi îi privesc măciulia roz, o ating şi mă mir cât poate să fie de fină, de rotundă.
e cam întuneric. de ce să nu…? vreau să fac numai un pic de lumină. un pic. cât să mă văd pe mine. un pic. atât cât să-mi pot privi genele.
n-a fost greu. flacăra se ridică tot mai sus. tot mai ascuţită. nu mai văd nimic. oare mai exist? respir cu bucurie copilăroasă mirosul chibritului proaspăt trezit la viaţă. lumină născută şi adunată din întuneric.
dintr-o dată simt lumina aceea cum muşcă din deget. o las. mi s-a zis că durerea trece. flacăra se stinge. dar vârful degetului încă mă doare. nu ştiam că lumina arde. de ce nu mi-ai spus? credeam că noi nu avem secrete.
Nici nu ştiu dacă ar fi mai indicat să spun Viaţa mea este un film şi arată cam aşa… în loc de Dacă viaţa mea ar fi un film… Aş alege prima variantă, că, deh!, este a mea şi nu o dau la nimenea (original, nu?!). Da, este un film la care mă mai uit uneori (în zile ca aceasta, cu ploaie şi jazz, cu aer rece şi umed, cu miros de vară târzie, cu vînt înmuiat în promisiunea unei toamne cenuşii cu aromă de nucă verde), iar alteori îi las şi pe alţii să deschidă puţin uşa cinematografului şi să privească nişte imagini pe care sunt sigură că nu le vor înţelege niciodată cu adevărat.
Şi totuşi, păstrez intactă leapşa ce mi-a fost în(tastată) de hiacint. dacă viaţa mea ar fi un film, atunci ar fi un film alb-negru.
film alb-negru pentru că fiecare trebuie să-şi creeze propriile culori.
cu imagini neclare şi dungi verticale care deranjează şi obosesc,
cu ploaie, umbrele albe, fuste lungi (şi ude), păr lipit de obraji,
cu multă muzică de pian şi baruri de jazz, întunecoase şi înecate în fum gros de ţigară, unde în fiecare seară la o masă din colţ stă singur un bărbat misterios, cu pălărie neagră şi un pahar de whisky în faţă
obligatoriu există o scenă de iarnă care nu se petrece în oraş, ci undeva la ţară, într-un sat de munte cu puţine case; personajele (de preferat să fie doar două) vor rămâne izolate pînă la sosirea primăverii din pricina nămeţilor cît casa
serile vor fi (aproape) întotdeauna într-un oraş luminat doar de reclame, maşini oprite la semafor cu şoferi grăbiţi să ajungă acasă şi mâini ce aşteaptă curajul pentru o atingere fugară şi apoi o îmbraţişare
nu trebuie să lipsească scrisorile (şi plic cu timbru lipit! acum se fac plicuri cu timbre imprimate...) ce stârnesc zâmbete melancolice
clepsidre multe, mici şi mari
pince-nez şi mănuşi albe, croşetate (chiar dacă nu vor fi folosite, trebuie să apară măcar şi aruncate la întâmplare pe o măsuţă dintr-un hol cu pereţi acoperiţi de tapet auriu)
păr lung, cîmp cu flori de muşeţel şi margarete, rochiţe cu bretele subţiri şi delicate
spumă de mare pe glezne fine, picioare îngropate în nisip
fân uscat, înţepător şi gâdilător
genunchi strânşi la piept şi umeziţi cu lacrimi (ca să crească flori din încheieturi...)
nu trebuie să lipsească mirosurile (!). încă nu ştiu cum va reuşi această invenţie (o soluţie ar fi ca pentru fiecare scenă să se utilizeze o altă pânză parfumată pe care se proiectează imaginea). nu există cuvinte, nu există discuţii (scenele ies prost, nu se aud bine, nu sunt importante şi de aceea se vor tăia la montaj). Vor fi totuşi acceptate şoaptele de neînţeles. Acţiunea se va ghici din privirile personajelor. Personaje importante puţine. Restul sunt doar trecători.
cum va începe filmul? cu lăcrămioare şi melci în palmă de copil, jocuri cu coarda şi şotronul, miros de plastilină, un munte de nisip cu tunele săpate de mâini mici, cutiuţe muzicale cu chansons francais şi globuri ce au în interior o casă peste care ninge cu fulgi rotunzi (numai atunci când îl intorci; pentru că e minunat să fii copil şi să decizi tu când să ningă...)
sfârşitul ar suna cam aşa:
P.S.: Dacă viaţa mea ar fi un film, mi-aş dori ca Tarkovsky să fie regizorul... cu toate că nu e genul lui de scenariu :(
Într-un moment de rătăcire prin meniul telefonului mobil am descoperit d-abia acum ceea ce reprezintă în concepţia unora, nişte nu-ştiu-care lucrează în domeniul telecomunicaţiilor, acel “şablon” de text scris (da. sms adică). Sprâncenele mi s-au transformat într-un caligrafic “n” când am zărit acele două cuvinte, cuvinte din pricina ori din lipsa cărora oamenii se ucid între ei, mor (singuri), tremură, se înroşesc, plâng, zâmbesc, sunt fericiţi, sunt nefericiţi… “Te iubesc.”
Un clişeu, un şablon, o riglă… un cuvânt ca o obligaţie. Nu eşti cool dacă nu le spui sau eşti fraier dacă le spui? Nu sunt la curent cu ce se mai poartă azi. Cert este că trebuie spuse; altfel nu dă bine. Ori cel mai adesea se supără domnişoara. Şi momentul cel mai potrivit este în pauza de masă de la serviciu când trimiţi sms-ul. Acum eşti împăcat, nu? Ţi-ai făcut datoria. De parcă ai mai introdus o fisă în aparatul relaţiei şi reiei jocul. Nu mi-e frică de şerpi, şopârle, pisici de mare, păianjeni, peşti piranha. Mi-e frică de aceste două cuvinte. 8 litere. Au devenit comune, maculate de prea mult rostit - cu voce tare, în grabă, fără să mai fie gândite, simţite, prea des, oricând, oricum… Mi-e frică să nu înţepe mai rău decât un Androctonus crassicauda.
Câteodată mi-e silă de ele. Uneori mi-e drag. Ca un rău necesar. Au devenit chiar şi aceste două cuvinte un şablon după care ne orânduim viaţa? Calculăm totul, acoperim găurile, eliminăm surplusurile, şlefuim colţurile. Şi ajungem, cam repede, ce-i drept, la forma finisata, la forma finală de “te iubesc”. E normal; ca să ne încadrăm în şablon. Şi apoi mai scoatem din când în când şablonul ca să nu uităm că trebuie să ne încadrăm în…
Acest cuvânt pervertit, un trist clişeu verbal, ar mai putea el să-şi regăsească inocenţa, însemnătatea, profunzimea de altădată?
Nu. Chiar nu încerc să filozofez pe marginea acestei declaraţii pe care o învăţăm imediat după ce reuşim să bâiguim ”mama” şi “tata” (dar o simţim cu mult înainte). Sunt doar revoltată că am găsit-o alături de “Sunt în întârziere”, “Unde eşti?”, “Vă rog reveniţi”, “Sunt în şedinţă”…
Stăteam, nu ştiu ce făceam, dacă făceam ceva, dacă mai existam ori dacă nu, şi m-am trezit că-mi cade întrebarea asta în cap, aşa hodoronc-tronc, de undeva dintr-un pom, ca o prună coaptă şi răscoaptă. Ce este “aşteptarea”? Să fiu obligată acum să dau o definiţie cât mai completă a acestui cuvânt, sunt sigură că m-aş împotmoli în timp…
Oare nu acesta este motoraşul care mişcă în mod barbar mecanismul vieţii? O aşteptare continuă, care nu va înceta niciodată… Aşteptăm să se facă ora 13 să luăm prînzul, aşteptăm să se mai răcorească afară ca să ieşim să plimbăm câinele, aşteptăm să se schimbe ceva, să vină autobuzul, să primim salariul, să găsim timp să iubim, să citim, aşteptăm să vină concediul, să treacă concediul, să vină iarna, primăvara, vara… aşteptăm să crească copiii mari ca să apară şi nepoţeii care vor da iar sens existenţei noastre… Şi ce se întâmplă când nu mai aşteptăm nimic
Nu ştiu… nu mai ştiu nimic. Când crezi că ştii în sfârşit ceva, atunci ştii cel mai puţin. E târziu şi noaptea a devenit o pătură neagră care îmi ţine de cald, iar eu nu o vreau. E târziu şi aştept să se facă ziua. Sau să mi se facă somn de atâta noapte.
luna apune imediat cum se lasă noaptea şi cum se apropie ea uşor de orizontul negru, devine tot din albă ca zăpada roşie, de parcă s-ar ruşina pe întuneric când n-o vede nimeni. totuşi, cred că o aud cum se frige de pământ şi-i sfârâie craterele şi toate oile cu tot cu cioban… nopţi cu lună arsă. fără miros.
am cotul mâinii stângi roşu de atâta citit…
urăsc să transpir deasupra buzei de sus. parcă acolo ar fi subraţul nasului.
cel mai uşor aduci un zâmbet zâmbind unui copil.
tot ce mi-aş dori acum ar fi să respir şi să pot spune “ce gust de aer are vântul ăsta!”
căldura ne transformă gândurile în bule de apă minerală… cele de mai sus au fost acidul zilei de astăzi.
Salivez privind nebunii cu ochii rotunzi de fericire ridicaţi spre cer, cum îşi iau zborul din curtea spitalului vieţii (de fapt, aşa se numeşte spitalul. sau viaţa) şi îmi dau seama că trecutul nu-i decât un ciorap uzat, decolorat de prea multe spălări cu lacrimi şi sânge. Un ciorap în care suntem cu toţii îndesaţi bine ca să nu mai putem ieşi niciodată.
Adunaţi sub această bucată de cârpă peticită, scămoşată şi roasă de sute de ani, din care ies mirosuri pestilenţiale şi totodată miresme înduioşătoare ca poza unei bătrîne privindu-şi copiii cum pleacă, îngheţăm uneori şi ne degeră degetul conştiinţei din pricina frigului viitorului. Alteori ne înăbuşim, ne sufocăm de căldură, de parcă şi viitorul a înţeles să ia calea încălzirii globale.
Şi uite că uneori se rupe ciorapul ăsta care ne ţine la adăpost. Tocmai acum s-a nimerit să fie o gaură în dreptul meu. Şi privesc prin ea. Degeaba. Nu văd nimic şi mă bucur pentru că nimicul mă linişteşte ca un cântec de leagăn din copilărie. Degetul arătător ce veghează ciorapul vede de acolo, de sus (de unde îl aşezăm tot noi), prin ruptură, cum se iveşte carnea încă vie, sângerândă. Şi se grăbeşte să ia acul şi să închidă rana care ne mănâncă trupul. Trecut cusut cu aţă neagră, de doliu…
Ciorapul acesta gigantesc, uriaş, umflat ca pântecul Satanei plin de păcătoşii tuturor veacurilor, ne apasă şi devine tot mai greu, iar noi sub el, tot mai mulţi. Dar suntem tot mai puţin cei care atingem pânza grea a trecutului şi o susţinem cu ochii, iar când reuşim să o rupem cu strigăte mute, vine acul ruginit şi ne coase fereastra şi o dată cu ea şi ochii, gura, nasul. Şi auzi cum îţi spune: “Ai vrut să vezi? Ai vrut să respiri? Prostule!”.
Viitorul nu există. Există trecutul şi prezentul ce se transformă în fiecare clipă în trecut. Există doar trecut.
În nopţile fără lună, pleoapa cerului e închisă şi simţi cum te-nconjoară o sufocare astrală. Ca să-ţi chiverniseşti aerul, respiri încet prin porii luminoşi care înţeapă pielea neagră şi groasă ce-o priveşti întinzându-se lasciv, fără riduri, deasupra-ţi.
Nopţile cu lună plină alungă somnul fiindcă te ştii privit, ca atunci când stai liniştit pe scaunul din autobuz şi simţi deodată cum ţi se înfige o privire între ultimele două vertebre cervicale. Luna rotundă şi mare e pupila dilatată a ochiului ce priveşte mirat somnul gâzelor obosite de prea mult zbor omenesc.
Cerul devine chipul unui pirat ce şi-a pierdut ochiul stâng în bătălia cu lumina, iar stelele nu sunt decât nişte cicatrice vechi de când lumea. Uneori ochiul mirat se întristează şi-i poţi zări lacrimile adunându-se grămadă, înceţoşându-i vederea, pregătindu-se de o revărsare ca un potop biblic. Începe ploaia…
Ochiul ăsta mi-e prea aproape. Simt cum clipeşte lângă mine; pretutindeni aud bătaia pleoapei uriaşe, grele, ca nişte aripi de fluture mare prins de o pisică ce n-are niciodată somn. Mă ridic pe vârfuri şi smulg o geană albăstruie şi cârlionţată. Zâmbesc, scot limba ca un copil răsfăţat, iau geana şi-mi prind părul ciufulit de nelinişti verzui, alge putrezite printre stânci…
Câteodată îmi simt degetele legate cu sfori de întrebări şi nu reuşesc să găsesc foarfecele de răspunsuri. Aţe de gînduri fără rost (chiar şi aţele trebuie să aibă un rost al lor?!). Şi nu mai pot să scriu, să mângâi, să fac semne, să mă joc de-a “omuleţul-deget”, să bat pe la uşi pentru un pahar cu apă, să desenez în nisip… să-ţi desenez buzele.
Buzele tale sunt atât de nedesenate când nu ne vedem… Buzele mele sunt atât de nedesenate când nu ne vedem…
Cât de folositoare sunt degetele. Cât de inutile sunt unele întrebări.
Suntem fragmentaţi chiar dacă nu vrem să recunoaştem. Suntem linia întreruptă lăsată de vârful uscat al unui pix. Sau poate un pix nefolosit. Un pix mereu nou pe care încercam să-l îmblânzim cu mişcări circulare şi apăsate pe hârtia cuminte, cu scuturări energice şi respiraţii calde dăruite ascuţişului metalic.
Linie întreruptă, cu goluri mari ori mici, cu poduri mai scurte ori mai lungi ridicate peste goluri. În spaţiul alb dintre linii rămânem suspendaţi în neculoare şi gustăm din vid. Ne întoarcem în nefiinţă, regăsim vidul, atingem golul vieţii.
Ăsta e motivul pentru care uneori vorbim din bucăţi… de linii, de puncte puncte…puncte.
S-a decis ca în ultimele zile ce-i mai rămăseseră să-şi stoarcă sufletul ca pe o rufă. Vroia să devină mai uşor ca să se poată ridica spre nori când i-o veni momentul.
În prima zi i-a fost cel mai greu. A trebuit să stoarcă pietre de suflet. Şi a descoperit că sunt mai grele decât pietrele de moară, cu toate că nu ridicase vreodată aşa ceva.
Apoi veni şi rândul aşchiilor de vorbe aruncate de oamenii-lemne, al noroiului adunat de-a lungul războiului purtat cu el însuşi, al nisipului din care a încercat de nenumărate ori să construiască nu un castel, ci o casuţă pentru ei doi. Nu uită să scuture nici praful ce-l înghiţea de fiecare dată, ca pe-o amintire, privind în urma celor care-l părăseau…
În ultima zi sufletul îi devenise un fulg de nea şi luându-l în palmă, se topi. Puţina căldură ce o mai dădea acel trup împrumutat de la Dumnezeu transformă picătura în abur cald. Şi se ridică uşor deasupra unei dimineţi de vară…
Păşesc cu sfială în casa mare şi frumos aranjată ca o cucoană gătită în zi de sărbătoare. Mă opresc în hol să-mi las umbrela şi privirea îmi rămâne pierdută printre formele ciudăţeniei de cuier. Avea drept agăţători niste cârcei de viţă de vie. Gazda mă îndeamnă blând: “Vă rog, aici vă lăsaţi sufletul.” Nu. Sufletul meu nu-i de pus în cui… fie el şi un cui din cârcei acri de viţă nobilă…
O carte, odata scrisa,/
Nu produce imunitate la scris./
Te vei imbolnavi de microbul/
Cartii urmatoare./
Si tot asa.../
Ca o vesnica stare de gripa,/
Cu un milion de radacini/
De microbi/
(Marin Sorescu)
Ce zici tu şi ce zic eu