evoluţionism


  Trestia nu e o plantă care supravieţuieşte iernii şi nici nu renaşte plină de vigoare primăvara de sub stratul gros de gheaţă şi zăpadă. Ea se află acum pusă la uscat între filele zdrenţuite ale unei cărţi mult prea citite. A fost pusă acolo cu grijă de treidegete care o iau uneori să mai scrie cu ea pentru a risipi întristarea unora dintre locuitorii lacului pe lângă care şi-a trăit scurta-i existentă, locuitori de care trestia a prins mare drag.

UPDATE: pentru că mesajul meu e aşa aiuresc şi probabil, de neînţeles, reformulez: trestia de aici îşi continuă viaţa virtuală în altă parte.

sa407163.jpg   sa407143.jpg

ultimul capitol


al acestei cărţi.

Acum ne separă un râu de altă carte. Un râu de cuvinte şi tăceri.

(10 noiembrie 2007.  ora 02:56)

les feuilles mortes


  Port urme sub piele, urme fosforescente lăsate de vârful arătătorului tău de fiecare zi. Nici o parte din mine nu-mi aparţine şi oricâte straturi de celule moarte am lăsat pe drum, noaptea strălucesc ca un felinar ruginit.

  Numai părul şi unghiile îmi vor creşte la nesfârşit ca o nevoie acută de reînnoire. Sau poate o dorinţă urâtă de a fi prinsă şi de a mă prinde de ceva. Părul se va hrăni din trecut, devorându-l încet, cam 1 cm pe lună. Unghiile îmi vor zgâria viitorul cu încă 4 mm în fiecare lună.

  Noaptea e greu să ne ignorăm propriile urme dacă ne vine cheful să ne privim vreun ochi sau vreo încheietură. Însă, de cum se lasă întunericul eu ştiu ce să fac şi acopăr toate oglinzile din casă (ce obicei funebru! mi-o fi murit trecutul?!), apoi privesc prin fereastra neagră a viitorului ca să mă liniştesc. Pentru că nu vom putea niciodată cunoaşte negrul…

Cine a bătut? (o altă lumină)


„În lume umblă un vânt rău, un vânt care subţie făptura. Ceaţa s-a oprit în geamuri şi în lumina ochilor. În pădure cântă vioara vremii acelaşi cântec nefiresc al zilei ce se stinge azi.

Unde e leacul? Unde e mântuirea?

Acum mă doare sufletul, mă doare cerul.

Copac cu braţele uscate, fluer printre degete şi invoc lumina nevăzută a paradisului pierdut.

Cineva a bătut la uşă. O fi om, o fi cântec sau poate o-ntrebare? Dacă e om, e cel care a părăsit ogorul şi caută veşnicia.”

(Ernest Bernea – Poiana Mărului, 1950)

pentru cineva


  Sărind ca un pui de cangur ţop-ţop am descoperit un blog mai puţin cunoscut (sau nu), dar care e fain tare. Vă recomand din suflet ultimul post.

  Şi ca să vă stârnesc curiozitatea, aici e o mostră. Mie-mi pare că dacă un Moromete ar fi scris, el ar fi scris aşa:

Neamurile venite din Italia se strang in jurul mamei si o compatimesc. Mama e o femeie indreptatita sa spuna ca viata e o mare mizerie, dar nu a spus-o niciodata. Eu sunt in balcon, stau si privesc mestecenii din fata scolii, insa discutia ajunge pana la mine: “Ai slabit, te consumi aicea singura. De ce nu vii in Italia, la noi sau la Catalin?”. Urmeaza o clipa de tacere, dupa care raspunsul hotarat. “Nu vin. As fi venit, da’ nu pot. Mihai ce face daca plec? El n-are pe nimeni aici. Unde mai trage cand vine acasa?”.

Mamaie a facut pomana de noua ani si a trebuit sa merg si eu. A chemat aproape toti vecinii. Ca intotdeauna s-au lasat asteptati, de teama sa nu ajunga primii. Cate o femeie mai descurcareata isi trimitea copilul sa se uite din poarta daca a mai venit careva. Pana la urma, tanti Geta a spart gheata, cautand s-o dreaga intr-un fel: “Na, ca am venit prima. Parca n-as mai avea ce manca acasa”. Dupa ce s-a adunat toata lumea, nea Octav a zis rugaciunea “Tatal nostru”, asa cum e obiceiul. De fapt, cel solicitat fusese nea Neculai, dar s-a facut de ras, recunoscand cu sinceritate: “Nu-l stiu, dom’le” si declansand chicotelile babelor din capatul celalalt al mesei: “Mai mare rasu, om batran sa nu stii Tatal nostru”. La urma au mai ramas tanti Ioana si cu fiu-su, Gheorghita, un flacau de vreo treizeci si ceva de ani pripasit pe langa casa parinteasca dupa o casnicie esuata. “Mananca Gheorghita, mananca si bea linistit, ca nu te grabeste nimeni. Si-asa am avut mai multe femei si nu prea e bine, ca mortu a fost om, nu femeie”. Gheorghita mai ridica un pahar si rosteste cu glas tare: “Dumnezeu sa-l ierte. Ce om a fost, si cate n-am facut amandoi!”. Mamaie incepe sa planga, iar Gheorghita se uita la mine cu ochii lui bulbucati si inconjurati de riduri. “La botez la tine am umblat cu sticla de gat. I-am zis lu tactu: Florine, mie nu-mi ajunge bautura. Si el a luat o funie si mi-a legat o sticla de gat, ca sa-mi ajunga. Ce om era!”. Mamaie si tanti Ioana discuta despre vrute si nevrute si ajung la chinurile pe care le trag pe urma “parlitului de reumatism”. Gheorghita se baga in discutie, simtind nevoia sa revina in centrul atentiei: “Cica o baba ar fi facut bataturi de coaie la cur. Si alea e mai ale dracu ca reomatismu”. Cele doua femei rad pana le dau lacrimile. Dupa ce se mai potolesc, tanti Ioana il dojeneste pe fiu-su, care ranjeste cu dintii lui urati si galbeni: “Fugi boalii, Gheorghita!”.

continuarea

  Şi să nu uit. La Mulţi Ani, Mihai! Pentru tine, ceva sorescian:

~

Cand stai in tren si pleaca trenul vecin,

De ce ai impresia ca ai plecat

Tu?

.

Primavara si toamna

Te tot uiti pe cer, pierdut in ganduri,

Stoluri de pasari vin,

Stoluri de pasari pleaca,

De ce ai impresia ca mergi tu?

.

Toata viata m-am uitat pe fereastra,

Pironit intr-un colt

De autobuz, de tren, de vapor

Hurducat de caruta

M-am uitat cum fug de mine copacii,

Oameni, orase, continente

De ce sunt coplesit de atatea emotii,

De ce am impresia

Ca am cunoscut lumea?

(Pleacă trenul)

trei plopi


  „În dreptul ferestrei mele sunt trei plopi. De când am intrat în această casă i-am simţit aproape; ei îmi ştiu gândurile, îmi ştiu durerea.

  Azi sunt mai grei de suflet.

  Vântul bate, bate mereu şi frunza galbenă de vreme zboară departe pe drum. Acum o frunză, apoi alta şi mai apoi o fluturare bogată, într-un joc necontenit, se ating de pământ şi iarăşi zboară ca la o teamă de a nu muri deplin.

  După o noapte senină cu brumă deasă, plopii au rămas pleşuvi. Plopii nu mai vorbesc în şoaptă, nu mai fâlfâie gânduri ascunse în zare de aur. Acum flueră, flueră adânc şi îndurerat.

  S-a aşternut somnul iernei peste chipul lor.”

(Ernest Bernea – Bucureşti, 1950)

oaia fantastică e chiar fantastică


În locul mării vedeam acum doar pământ de umplutură şi blocuri înalte. Erau ca nişte vestigii jalnice ale unei încercări abandonate de a construi un oraş aerian. Mi se părea că seamănă cu nişte copii care îşi aşteaptă tatăl să se întoarcă acasă.

.

Primăvara aceea nu-mi lăsase nici o amintire plăcută, poate şi pentru faptul că începuse să mi se destrame căsnicia. Ea nu se mai întorsese acasă de patru zile, laptele se stricase în frigider şi mirosea, motanul era în permanenţă lihnit. Periuţa ei de dinţi se uscase ca o fosilă, lângă chiuvetă. Soarele de primăvară reuşea totuşi să-şi strecoare razele în atmosfera asta. Măcar el străluceşte pentru toată lumea.

Era exact cum spunea ea: un sfârşit de drum amânat la nesfârşit.

.

Noi oamenii putem să rătăcim după bunul plac pe tărâmurile întâmplării, ca nişte seminţe purtate pe aripile vântului de primăvară.

În acelaşi timp însă, putem susţine că nimic nu este întâmplător. Ce s-a întâmplat deja e cert că s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat încă e cert că nu s-a întâmplat. Altfel spus, noi avem o existenţă efemeră prinsă între „totul” din urma noastră şi „nimicul” dinaintea ochilor. Nu e loc nici de întâmplare, nici de posibilitate.

În realitate, cele două puncte de vedere nu sunt diametral opuse, ci mai degrabă (ca în aproape toate opoziţiile) seamănă cu două nume diferite ale aceluiaşi fel de mâncare.

.

Oamenii încep să îmbătrânească e foarte, foarte timpuriu. Bătrâneţea li se răspândeşte încet-încet în trup ca o pată care nu mai iese.

.

S-a lăsat tăcerea pentru un timp, atâta timp cât i-ar fi trebuit unei pietricele aruncate într-o fântână să ajungă la fund.

Mă gândesc că în viaţă suntem mereu puşi la încercare. A te enerva înseamnă a pierde.

Afară se lăsa întunericul începutului de toamnă. Jos de tot se vedeau luminiţele galbene ale oraşului, scânteind până departe. Aşa, de la înălţime, păreau că aşteaptă să fie strivite sub tălpile cuiva.

.

Lumina palidă a becului semăna cu polenul purtat de vânt.

.

Era o canapea veche, dinainte de război, dar foarte confortabilă. Nici prea moale, nici prea tare şi mirosind ca palma unei mâini.

.

În cameră mirosea a timp care trage să moară.

.

Razele soarelui de dimineaţă pătrundeau prin fereastra trenului şi-i învăluiau obrajii în lumină. O molie venită de cine ştie de unde plutea prin aer ca o bucăţică de hîrtie. S-a aşezat o clipă pe pieptul ei apoi şi-a luat din nou zborul. Ea a părut dintr-o dată uşor mai îmbătrânită.

.

Întunericul mi se furişa în urechi ca un ulei.

.

Timpul murise şi peste el se aşternuseră troiene de zăpadă.

.

În cameră s-a simţit intrînd aerul rece, nu ca un vânt, ci ca o pânză îngheţată.

(În căutarea oii fantastice – Haruki Murakami)


Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.