Libertate…?


„Un vers din Horatiu”

(capitol din cartea lui Octavian Paler – „Rugati-va sa nu va creasca aripi”)

Gasesc o fotografie de prin ’42, ’43, care infatiseaza cinci baieti, vara, pe munte. Probabil in Fagaras. La varsta cosurilor pe fata, aratam surpinzator de intelepti. Nimic bataios, obraznic, in priviri, in atitudini. Stam unul langa altul, cuminti. Am capatat atat de devreme constiinta exacta a limitelor noastre? Se pare ca da.

Din cate tin minte toti cinci iubeam poezia si mazgaleam primele versuri. Eu ma incumetasem chiar sa scriu cateva nuvele. Dar pe chipurile noastre lipseste indrazneala. Alti adolescenti, la aceeasi varsta, se crezusera geniali, sortiti sa aduca, in sfarsit, lumii raspunsurile capitale. Aceasta le daduse o incredere oarba in posibilitatile lor, le umflase, ca un vant puternic, aripile. In schimb, noua, celor care am facut acea excursie pe munte, o istorie iesita din matca, pe care n-o puteam intelege, nici ignora, ne tempera elanurile.

Siliti sa aflam zilnic, din discutii, din atmosfera, ca moartea ameninta din toate partile, paream cuminti inainte de a indrazni. Lipsa de masura, care fusese farmecul altor generatii, noua ne era atunci refuzata. Ne gandeam, poate, ca, intre atatea dezastre, un strigat iconoclast avea multe sanse sa sune urat, necuviincios, inoportun. Se auzeau destule tipete in istorie, cine mai avea timp si chef de pretentiile noastre ? Si ce drept aveam sa facem reprosuri generatiei precedente ? Cei mai in varsta decat noi erau mai aproape de amenintarea cu moartea. Aceasta evidenta banala ne punea in situatia sa fim descurajati de propria noastra adolescenta. Nu eram, de aceea, grabiti, nerabdatori. Spre ce sa ne grabim ? In alte conditii ne-am fi cerut zgomotos partea de identitate, ceea ce ne-ar fi exaltat calitatile si ne-ar fi incendiat defectele, ne-ar fi inoculat, probabil, un entuziasm buimac si febril, o graba de a ne afirma in dauna celor pe care i-am fi socotit perimati. Dar, instinctiv, pariurile noastre erau prudente. Trebuia sa pasim cu grija intr-o lume care se zvarcolea. Ne retrasesem in acceptarea superstitioasa a valorilor consacrate, deoarece, intre atatea nesigurante si spaime, era singurul adapost posibil. Iata de ce admiratia a fost pentru noi o fatalitate, nu un sentiment generos si ar fi o ipocrizie sa ne laudam acum transformand-o in merit. In fapt, am fost constransi sa fim modesti, nu cutezam sa fim altfel decat modesti. N-am ajuns la admiratie dupa jubilatii ale spiritului critic, am patruns in cultura pregatiti sa ne inchinam tuturor gloriilor recunoscute. Starea noastra era una de fervoare, dar o fervoare precauta, de parca am fi fost victimele unei epidemii de intelepciune. Nu indrazneam sa negam nici macar mediocritatile cu o relativa faima. Si daca unul dintre noi ar fi scris un pamflet de virulenta cunoscutului Nu a lui Eugen Ionescu ne-am fi speriat de cutezanta lui. Noi admiram aproape servil prestigiile constituite, ne intimida autoritatea numelor reputate si nu ne-ar fi trecut prin minte s-o punem in discutie. Autori pe care nici nu-i citisem, dar despre care auzisem ca « sunt mari », unii chiar “mostrii sacri”, ii socoteam ca atare. Aveam oroare de sacrilegii si un respect aproape batranicios pentru glorie. Ne-am lipsit astfel de entuziasmele impulsive ale varstei, ceea ce ne-a facut sa ne vedem sub lupa, de la inceput, slabiciunile si sa ne subapreciem fortele. Ce sens avea sa sporim negatia cu modestele noastre puteri cand impotriva culturii europene se tragea cu tunul? Razboiul isi luase sarcina de a concura lectiile de filosofie. Cresteam printre comunicate pline de cifre de morti, acestea erau prelegerile care ni se tineau zilnic despre viata. Optimistii gaseau cu dificultate puncte de sprijin deoarece auzeam zilnic stiri contradictorii, chiar si cei inchisi in carapacea lor ca mine, iar farsa justificarilor de tot felul ne subrezise increderea in logica. Dar, socata de nesiguranta, sensibilitatea noastra nu era apta nici pentru deznadejdea cea mai pura. Pesimismul nostru trebuia sa fie reticent, caci abandonarea oricarei speranta ne-ar fi fost fatala.

Totusi nici o generatie de elevi n-a inteles, probabil, mai bine decat noi indemnul din versul lui Horatiu : « Bucura-te de ziua de azi, foloseste-te de ziua de azi ». Siliti sa ne cuibarim, timorati, in posibil la o varsta deschisa mai ales imposibilului, suntem multumiti ca ne aflam pe munte, departe de orice pericol, ca in jurul nostru e liniste, ca deasupra noastra cerul e luminos si senin. Si, poate, eu mai mult decat ceilalti par pregatit sa pun bazele unei tendinte de a-mi visa viata care ma va face sa socotesc, multa vreme, fatalitatea o scuza.

Anunțuri

0 Responses to “Libertate…?”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed

%d blogeri au apreciat asta: