Sensibilitatea fata de timp pleaca din incapacitatea de a trai in prezent. Iti dai seama de fiece clipa de miscarea nemiloasa a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vietii. Nu mai traiesti in timp, ci cu el, paralel lui.
Fiind una cu viata, esti timp. Traindu-l, mori impreuna cu el, fara indoieli si fara chin. Sanatatea perfecta se realizeaza in asimilarea temporala, pe cand starea de boala este o disociere echivalenta. Cu cat percepi mai bine timpul, cu atat esti mai inaintat intr-o dizarmonie organica.
In mod firesc, trecutul se pierde in actualitatea prezentului, se insumeaza si se topeste in el. Regretul – expresie a acuitatii temporale, a dezintegrarii din prezent – izoleaza trecutul ca actualitatea, il vitalizeaza printr-o adevarata optica regresiva. Caci in regret trecutul pastreaza o virtute de posibil. Un ireparabil convertit in virtualitate.
*
Dupa miezul noptii, gandesti ca si cum n-ai mai fi in viata sau – in cel mai bun caz – ca si cum n-ai mai si tu. Devii o simpla unealta a tacerii, a vesniciei sau a vidului. Te crezi trist si nu stii ca acestea respira prin tine. Esti victima unui complot al fortelor obscure, caci dintr-un individ nu se poate naste o tristete care sa nu incapa in el. Tot ce ne intrece isi are sursa in afara de noi. Atat placerea, cat si suferinta. Misticii au raportat revarsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru ca nu puteau admite ca marginirea individuala este capabila de atata plinatate. Asa se intampla cu tristetea. Esti singur, dar cu toata singuratatea.
(Cioran – Amurgul gandurilor)
aleea cu gânduri (fostă şosea) 
0 Răspunsuri to “senzatii eterice ale timpului in care vidul isi surade lui insusi…”