Arhivă pentru Mai 2007

too bad


 

uneori, ca să descoperim ce contează cu adevărat, avem nevoie doar de… 

plastilină


…încercăm să ne modelăm viaţa după un set de norme impuse de societate, ne schimbăm atitudinea pentru a face pe plac unora ori altora, adăpostim în suflet sentimente refulate pentru a lăsa loc unei aparenţe de ”sunt bine/sunt ok (!)”, prejudecăţi inventate de minţi frustrate ne influenţează, într-o mare măsură, deciziile (pentru că suntem, uneori, prea slabi să nu ţinem cont de ele) şi lista poate continua, însă scopul acestui post nu este nicidecum acela de a amenda un comportament uman, pe care, în definitiv, cu toţii l-am avut, într-un anumit moment.

Motivul este unul singur – să ne reamintim pentru câteva clipe de copilărie şi… plastilină.

Nu cred să existe cineva care să nu fi încercat minunatul sentiment al creaţiei atunci când modela cu degetele mici şi neîndemânatice, bucăţele lipicioase şi colorate. Şi acel sentiment de responsabilitate, pentru ca totul să iasă cât mai frumos, iar privirea înţelegătoare a părinţilor să ne aprobe şi să ne aprecieze munca…

O amintire foarte dragă mie, este ziua în care am reuşit să termin planşa ce reprezenta pentru mine universul ideal: o casă mică, cu horn, uşă şi două ferestre, un omuleţ (care ar fi trebuit să mă reprezinte pe mine, dar am preferat să-l fac bărbat fiindcă îmi doream să-i fac o pălărie de soare – de felul celor pe care observasem eu că se poartă doar atunci când se stă pe câmp şi se lucreză pământul…), un cal (uf, cât am mai muncit la el! probabil pentru că îmi plac enorm de mult caii şi vroiam să iasă perfect. dar, credeţi-mă…chiar este greu să modelezi un animal!) un gărduleţ şi o fântână dintr-acelea care au cumpănă şi găleată. La fântână ţin minte că m-a ajutat şi mama deoarece nu prea ştiam cum arată. Deci, maman, la următoarea fântână promit că încerc să mă descurc singură…

Dar cel mai mult îmi plăcea mirosul… acel miros de brut, de nou. mirosul primordialităţii.

De curând, am descoperit că această îndeletnicire ingenuuă bucură puţinul timp liber al Dianei, o prietenă care mi-a dat acordul de a posta câteva din creaţiile ei de început.

Vă îndemn, deci, la o altfel de modelare…

      img_3169.jpg     imag059.jpg

                                                             ”cei trei prieteni”

      imag051.jpg     imag057.jpg 

(părerea mea este că aici Diana le-a zis o glumă, iar ei se prăpădeau de râs…) 

                                 img_3168.jpg

away


Melci şi bărcuţe


Vara, furtuna are miros de melci.

De foarte mult timp nu am mai avut parte de o vară aşa furtunoasă. În privinţa asta, pot spune că natura e generoasă cu mine. Îmi place să-i privesc spectacolul (mai e şi intrare liberă!) jucat mereu pe aceeaşi scenă – Cerul. Scena asta a teatrului ceresc e podeaua pe care tot se iubesc norii, fac dragoste (cum îi ziceam şi oanei – alt suflet îndrăgostit de nori) şi iscă furtuni, se sărută cu fulgere şi îşi soptesc iubirea prin tunete. Răvăşesc cearşaful albastru al cerului şi transpiră cu stropi de ploaie, ca după o noapte plină de amor…

Vă las. Mă duc să fac bărcuţe din cerceluşi lungi şi verzi, să le privesc cum plutesc uşor în pârâiaşele de ploaie de pe stradă şi se opresc în golfuri mici de băltoacă…

Azi şi eu miros a melc. Sunt melcul care-şi aşteaptă cuminte furtuna…

      sa403569.jpg

Citește în continuare ‘Melci şi bărcuţe’

permanenta mea stare soresciană


Ghimpe pe ariciul unui scai, ţip de sete dupa sfânta lână.

Veveriţele, sărind de pe o picătură pe alta, urcă prin ploaie până la coroana norului întunecos. Aşa aş vrea, pe gândurile mele, să urc până sus de tot, unde e posibilă liniştea, pentru că viaţa şi moartea s-ar întâmpla mai jos de mine, ca ploaia sub nor.

Mi-a intrat un liliac în piept. Sunt o clopotniţă bătrână… Noaptea, când scutur liliecii din mine, ca din rai, pomul oprit, direct cu draci pe ramuri. Lasă-i în lume, zic, să se bucure de întuneric, aşa cum noi ne bucurăm de lumină, să fie un echilibru perfect, altfel întunericul ar slăbi treptat, dacă n-ar fi încurajat. Lasă-i în lume, zic, să prindă de pe ziduri gâzele, stând de santinelă la oameni. Alt rău ce-ar mai putea face? Să ia legătura cu pomii, când se feresc unii de alţii…

Am intrat în rezonanţă cu întunericul şi tremur pe întuneric. Sunt făcut din goluri care intră în rezonanţă cu lumea dând nişte ecouri grozave, de câte ori pământul trosneşte, fără nici un motiv serios. Sau o serie de păcate, uitate, iertate, capitale, care intră în rezonanţă de câte ori răsare luna. Tic-tacul lucrurilor mă sperie îngrozitor, degeaba le mut tot mai încolo, tresar, parcă mă trezesc mereu din mine. Am auzit că mâine inima îmi va bate mai tare. de-aia acum stau treaz şi mă fac că vorbesc sau tac, mă fac că aştept pe cineva şi că nu mă sperie deloc zgomotul.

 (Fragmente din ”Paracliserul”)

Sânul cu spin


      Îi crescuse în sânul drept un ghimpe şi îşi amintea ca prin vis cum simţise, în anii când era fericită, aripa de înger care o atinsese, o mângâiase blând din dorinţa de a-i vindeca urmele grele ale trecutului, răni peste care refuzase să aşeze bandajul uitării şi al iertării. Se înţepa în el când îşi strângea mîinile pe lângă trup din dorinţa permanentă de a se încălzi, îi rănea pe toţi care încercau să-i ofere iubire şi era conştientă că nu putea să mai fie muza nici unui sculptor…

     Când orele treceau dureros de încet, inima începea să-i bată în ritmul ceasului agăţat într-un cui ruginit de peretele camerei albastre, locul unde îşi închidea tristeţea şi nopţile încercănate cu inefabila cheie de femeie puternică şi fericită, de fiecare dată când ieşea în oraş să se întâlnească cu lumea.

      Se mira că, în puţinele momente în care gîndurile nu o mai luau pe arătură să-i brăzdeze sufletul în forme şerpuite pe care nu le înţelegea niciodată, nu reuşea, oricât s-ar fi străduit, să distingă ticăitul ceasului, acel sunet mecanic şi rece. Dar ceasul nu se oprea niciodată şi număra fără încetare secundele, cu muzica lui funebră.

     Ştia când se apropia momentul în care bătăile inimii îşi potriveau inevitabil ora după ceasul cu sunet metalic. Simţea cum întregul corp i se transformă într-un burete care absorbea emoţii, mirosuri, sunete glaciare, senzaţii ireale aduse de vânturi galactice. Un burete cu care avea să şteargă de pe jos toate lacrimile neplânse. Da… zorii o prindeau întotdeauna chircită pe podeaua de lemn.

     Auzea sirenele maşinilor de poliţie brutalizând tăcerea cartierului marginaş în care locuia şi de care o legeau doar câteva amintiri din copilărie. Pe străduţele lui cunoscuse primul sărut nevinovat, ascunsă în părculeţul din curtea şcolii şi asta îi aducea un zămbeat trist de fiecare dată când îsi amintea.

     Dispărea în câteva secunde din universul măsurabil în sunete, pentru a retrăi cu aceeaşi voluptate seara aceea.

     Şi rătăcea, pentru a nu-ştiu-câta-oară, pe străzile prost luminate de becuri ce-i dădeau senzaţia unei morţi iminente, cu trotuarele mereu umede şi pline de şobolani, revedea cazanele cu foc la care se încălzeau oamenii îmbrăcaţi în pufoaicele lor mari şi rupte, cu obişnuitele mănuşi fără degete în mâini, purtând pe cap căciuli negre, pe care şi le imagina jegoase şi pline de păduchi. Îşi simţea pieptul mic inundat de mirosul înţepător de urină, amestecat cu abur de canal, şi călca cu paşi mici şi hotărâţi, ferindu-se mereu de gunoaiele răspândite pretutindeni de pisici ori de umbrele acelor ”Nimeni”. Ruinele oraşului uitat de Dumnezeu…

     Mergea să se întâlnească cu el  în barul pe care îl numiseră, încă de la început, ”la ei” şi nu putea să se gândească la nimic, simţea cum o strânge vidul interior acumulat doar în câteva zile, ca o recompensă pentru anii plini de fericire şi pe care nu mai reuşea nici măcar să şi-i amintească. Trecea grăbită pe lângă ferestre luminate de câte un televizor uitat deschis şi nu distingea decât sunetul apei din ţevile mari ascunse sub paşii ei şi pe care le ştia că ascund putreziciunea luxului celor 2 milioane de suflete nefericite.

      Teamă? Frică de moarte? Ar fi trebuit. Nu era ora potrivită pentru o promenadă în cartierul Zalelor. Nu se gândise niciodată serios la asta şi cu atât mai mult nu avea să-şi bată capul cu aşa ceva tocmai acum când mergea spre el şi ştia ce va urma… În schimb, îi plăcea să-şi imagineze tot felul de scenarii posibile, ca de exemplu: un mort putrezit, cu hainele zdrenţuite şi pline de pământ, cu viermi ieşindu-i din orbite (aproape ca în Thrillerul lui Michael Jackson), care să-i iasă în cale de după cabina telefonică pe care o zărea în faţa ei la câţiva paşi şi care să o prindă de mănă, jurându-i… iubire veşnică (de ce nu? era un mort viu. ar fi trăit veşnic). Însă nu de acei morţi se temea ea…

     L-a zărit imediat ce a intrat pe uşă. Stătea la masa lor, pe scaunul lui şi privea trist în cafeaua neagră, pe care obişnuia să o bea în seară. S-a aşezat pe scaun fără să spună nimic şi pentru o clipă a avut senzaţia că vede în faţa ei acel cadavru zdrenţuit, ieşit din mormânt numai pentru ea… Nu credea în semne de întrebare, dar spunea întotdeauna cu dispreţ că ar trebui să punem linie de dialog la începutul oricărei propoziţii, chiar dacă nu vorbeşte nimeni pentru că, de fapt, tot ce se întâmplă e doar o povestire al cărei narator e nu-ştiu-cine. Depinde numai de noi să ne conversăm cu viaţa. De la un timp îi provocau greaţă pronumele. Da. Îi venea să vomite pentru că le auzise atât de des timp de… de zile: tu, eu, voi… noi.  Acum era hotărâtă să evadeze pentru totdeauna din închisoarea cuvintelor. Şi cum să evadeze altfel decât prin tăceri?

      Stăteau pentru ultima dată atât de aproape unul de celălalt şi o ştiau amândoi, dar el nu găsea curajul să o privească. Învârtea linguriţa în ceaşca goală de parcă ar fi vrut să stărnească furtuni şi vârtejuri care să-i înghită pe amândoi şi să-i ducă undeva departe de lumea aia normală, cu un cod etic şi moral, în care scuipaseră toţi cu prejudecăţi. Prea normală pentru ei.

       Când a simţit în ochi usturimea ultimelor clipe, a scos din haină cartonul pe care îl pregătise, l-a pus pe masă şi a plecat fără un cuvânt, la fel cum venise. Dupa ce a privit-o ieşind pe uşa roşie a clubului de noapte, a luat bucata colorată şi lucioasă şi a căutat frenetic un cuvânt. Doar unul. O literă. O virgulă. Ceva. Nimic. Era doar imaginea unui apus de soare pe o carte poştală. Atunci a înţeles.

       ”Nici de data asta! Bravo! Eşti o femeie puternică!”, a spus răsuflând uşurată imediat după ce şi-a ‘verificat’ obrajii. Da. Erau uscaţi. A rămas câteva secunde în stradă şi a luat-o pe strada mică ce ducea spre gară. Respira aerul îngheţat al unei altfel de nopţi şi simţea că o ard şi i se usucă buricele degetelor ce-i fuseseră mereu încreţite de lacrimi…

 

Desigur, are gust de…


        << Cea mai mare tortură pentru ea erau mesele zilnice. Nu numai din pricina că trebuia să fie gata la timp: nu, trebuia să fie perfecte, trebuia să-i pregătească exact ce avea el chef să mănânce, fără să-i cunoască dinainte preferinţele. Dacă îl întreba uneori, ceremonie inutilă, ca atîtea altele, a ritualului domestic, el nici măcar nu catadicsea să-şi ridice privirea de pe ziar şi răspundea: „Orice”. O spunea cu toată sinceritatea, în felul său amabil, pentru că nu exista pe lume soţ mai puţin despotic ca el. Dar la masă nu putea fi chiar orice, ci exact ceea ce voia el, nici o greşeală, nici o abatere nefiind trecute cu vederea: carnea nu trebuia să aibă gust de carne, peştele să nu miroasă a peşte, carnea de porc să nu aibă gust de rapăn, iar puiul, de pene. Chiar şi când nu era vremea sparanghelului, trebuia să facă pe dracu-n patru şi să-l găsească, pentru ca el să se poată desfăta cu mireasma propriei urine. Nu-l învinovăţea pe el: vinovată era viaţa. Numai că el era un protagonist implacabil al vieţii. Era de ajuns umbra unei îndoieli, ca să dea la o parte farfuria şi să spună: „Mâncarea asta a fost gătită fără dragoste”. Uneori, dovedea o fantezie greu de imaginat. Odată, abia şi-a înmuiat buzele în ceaiul de muşeţel şi l-a refuzat imediat cu o singură frază: „Chestia asta are gust de fereastră”. Atît ea, cât şi servitoarele au rămas cu gura căscată, pentru că nici una nu auzise pînă atunci de cineva care să fi băut zeamă de fereastră fiartă, dar când au gustat ceaiul, încercând să priceapă ceva, au înţeles într-adevăr, avea gust de fereastră. >>

       Nu cred că este de condamnat. Fiecare are papilele sale gustative. Eu am mâncat o prăjitură care avea gust de cărăbuş. Mama a zis că era imposibil. O făcuse cu vişine.

Citește în continuare ‘Desigur, are gust de…’


Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed