somnul de ieri şi somnul de azi


      M-am întrebat de multe ori de ce trebuie să dormim noaptea şi de ce ziua trebuie să facem tot felul de lucruri (multe sunt chiar inutile). De ce nu invers?

      Azi… priveam asfinţitul, îmi aruncam gândurile în culorile dulci îngrămădite în bucăţica mea de orizont de la marginea oraşului şi am simţit… am simţit că aşa trebuie să fie. Unele lucruri trebuie să le facem pentru simplul motiv că au rostul lor. Rânduiala…

      Noaptea e ca o mamă, iar asfinţitul mâna ei invizibilă (sau vizibilă în culorile minunate) care ne bate pe umărul sufletului şi ne spune: Hai, gata! E timpul să dormi. Ai alergat toată ziua şi te-ai jucat destul. E târziu…

      Asta îmi aminteşte de copilărie. Recunosc. Aşteptam cu frică momentul în care mama trebuia să iasă la geam şi să mă strige. Parcă şi aud: Gata! E târziu! Haide sus!. Speram să uite de mine, să nu-şi mai amintească că are un copil, să se ia cu treburi prin casă, să adoarmă… Nu se întâmpla niciodată. Grija de mamă nu o lăsa să închidă ochii nici măcar o clipă. Când se făcea seară mă rugam întotdeauna, o imploram cu lacrimi sincere, negociam pe ore de somn, lecţii sau mâncare, mai dădeam şi din picioare aşa cum fac copiii răsfăţaţi (văzusem că la alţi părinţi ‘‘prindea” metoda asta. la mine mereu se sfârşea cu o pedeapsă), miorlăiam, scheunam şi în final reuşeam să câştig încă 10 min de stat p-afară. Oh, 10 minute care păreau câteva secunde, 10 minute în care toate funcţiile inutile ale organismului meu îsi încetau orice activitate şi nu mai exista altceva în univers decât jocul ce trebuia terminat cât mai repede…

      Da. Clar. Nu-mi plăcea să dorm şi nici după atâţia ani nu am căpătat această deprindere. Nu-mi plăcea noaptea fiindcă atunci îmi erau interzise orice activităţi care implicau mişcare sau ‘ochi deschişi’. Şi uram momentul ”stingerii luminii”, nu pentru că mi-ar fi fost teamă de întuneric, doar că atunci începea adevăratul chin al foielii şi exact atunci moş Ene pe la gene nu se sinchisea să vină (motiv pentru care nu-mi plăcea de moşulică ăsta şi îl iubeam foarte mult, ca un fel de răzbunare, pe moş Crăciun cu care aveam o relaţie mai specială, el fiind singurul cu care vorbeam o grămadă de chestii importante şi care mă asculta cu răbdătoarea lui barbă albă. sinceră să fiu, nici pe moş Nicolae nu prea îl aveam la suflet. îmi dădea impresia a fi un moş prea serios şi sobru, nu aşa de prietenos ca celălalt şi cu exagerate pretenţii de cuminţenie. mi se spusese că ar mai avea şi un fel de băţ! Eh, dar, mai exista un motiv întemeiat – nu pricepeam ce caută un moş pe la genele mele mici! Era înfricoşător…). Da, da, ştiu. Acum o să spui În plină vară ea vorbeşte de moşi Crăciuni! Păi, gata. Am terminat.

      Copil inventiv, mi-am găsit activitatea nocturnă care îmi consuma energia excesivă. Periplurile prin casă după miezul nopţii erau deliciul fratelui care se amuza zile în şir (era singurul care mă auzea când mă ridicam din pat să bântui holul şi camerele). Da. Aveam momente de somnambulism. Ei, şi ce? Mare scofală! Mă ridicam din pat şi umblam peste tot până îmi găseam locul potrivit unde mă aşezam cuminte să-mi pot continua somnul. Din fericire s-a întâmplat să fie vară când am ales calea înţeleaptă a frigiderului, apoi l-am deschis şi m-am ghemuit în faţa acelei cutii înalte şi reci, ca un pisoi în faţa sobei. Noroc cu fratele care mă mai culegea de pe unde ‘răsăream’. Bineînţeles, eu nu îmi aminteam nimic şi negam cu desăvârşire acele întâmplări jenante povestite a doua zi, pe care le interpretam a fi un complot împotriva demnităţii mele…

      Împărţeam aceeaşi cameră cu fratele meu şi din acest motiv serile erau un calvar pentru părinţii exasperaţi de gălăgia dinainte de culcare. Aveam paturile unite în formă de L şi dimineaţa ne număram vânătăile – semne ale schimbului de lovituri cu picioarele şi mâinile ce avea loc pe timpul nopţii.

      Acum e altfel. În afară de lumina difuză răspăndită de soare în amurg, nimeni nu mă mai trimite la culcare. Acum nu-mi doresc să ”mă fac io mare” ca să pot sta la joacă ”cât vriau ieu!”. Nu mai dorm de mult în patul care se unea cu un alt pat ca să formeze litera mea preferată, L. Îmi lipseşte peretele rece din stânga, locul unde descopeream mereu forme noi, constelaţii, galaxii ori desene în punctele de stropi multicolori printre care se strecurau mii de steluţe de mică. Mi-e dor de vânătăile din somn şi îmi lipseşte al naibii de rău senzaţia de răsărit cu gust de praf şi zgomot de tramvai. Am reuşit să scap si de somnambulism. Probabil că avea legătură cu anii mei cuprinşi toţi într-o singură cifră. De fapt, cu cât aduni mai mulţi ani, cu atât ai mai puţine lucruri şi invers. E normal. Mi s+a mai spus doar: trebuie să şi pierzi ceva, dacă vrei să câştigi altceva (în speţă, ani). Uneori ceea ce pierzi e mai de preţ…

*mică = Familie de minerale cristalizate, cu luciu sticlos, sidefos, care se desfac uşor în foiţe subţiri (elastice şi transparente), întrebuinţate în industria materialelor de construcţie… Pentru mine, erau doar steluţele din timpul zilei.

      Acum e altfel. Iubesc noaptea şi îi ofer tribut insomnii lucide. Adorm doar când pleoapele îmi sunt prea grele. Îmi place să ascult sunetul maşinilor pe şosea fiindcă întunericul le dă un ecou straniu, de parcă ar veni din alte lumi şi s-ar îndrepta spre alte universuri. Dacă se întâmplă să plouă şi asfaltul e ud, senzaţia se amplifică, se răspândeşte în tot corpul, ca şi cum cineva ar aprinde o lumină puternică într-o cameră fără ferestre şi uşi…

Anunțuri

1 Response to “somnul de ieri şi somnul de azi”


  1. 1 norisor Mai 25, 2007 la 2:06 pm

    da. câtă dreptate ai! şi pe mine când mă striga mamaia, îmi spunea: “numai gura ta se aude!!!”. eu ripostam, ca întotdeauna, că sunt sigură că ceilalţi au ţipat mai tare ca mine. şi cred că de aceea şi acum când îmi spune cineva să vorbesc mai încet ma ruşinez. poate că e tot ea care vorbeşte prin gura lor… dar nu ma lua în seamă dacă vorbesc prostii, am făcut noapte albă citind. modul meu preferat de a întâmpina dimineaţa.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed

%d blogeri au apreciat asta: