Sânul cu spin


      Îi crescuse în sânul drept un ghimpe şi îşi amintea ca prin vis cum simţise, în anii când era fericită, aripa de înger care o atinsese, o mângâiase blând din dorinţa de a-i vindeca urmele grele ale trecutului, răni peste care refuzase să aşeze bandajul uitării şi al iertării. Se înţepa în el când îşi strângea mîinile pe lângă trup din dorinţa permanentă de a se încălzi, îi rănea pe toţi care încercau să-i ofere iubire şi era conştientă că nu putea să mai fie muza nici unui sculptor…

     Când orele treceau dureros de încet, inima începea să-i bată în ritmul ceasului agăţat într-un cui ruginit de peretele camerei albastre, locul unde îşi închidea tristeţea şi nopţile încercănate cu inefabila cheie de femeie puternică şi fericită, de fiecare dată când ieşea în oraş să se întâlnească cu lumea.

      Se mira că, în puţinele momente în care gîndurile nu o mai luau pe arătură să-i brăzdeze sufletul în forme şerpuite pe care nu le înţelegea niciodată, nu reuşea, oricât s-ar fi străduit, să distingă ticăitul ceasului, acel sunet mecanic şi rece. Dar ceasul nu se oprea niciodată şi număra fără încetare secundele, cu muzica lui funebră.

     Ştia când se apropia momentul în care bătăile inimii îşi potriveau inevitabil ora după ceasul cu sunet metalic. Simţea cum întregul corp i se transformă într-un burete care absorbea emoţii, mirosuri, sunete glaciare, senzaţii ireale aduse de vânturi galactice. Un burete cu care avea să şteargă de pe jos toate lacrimile neplânse. Da… zorii o prindeau întotdeauna chircită pe podeaua de lemn.

     Auzea sirenele maşinilor de poliţie brutalizând tăcerea cartierului marginaş în care locuia şi de care o legeau doar câteva amintiri din copilărie. Pe străduţele lui cunoscuse primul sărut nevinovat, ascunsă în părculeţul din curtea şcolii şi asta îi aducea un zămbeat trist de fiecare dată când îsi amintea.

     Dispărea în câteva secunde din universul măsurabil în sunete, pentru a retrăi cu aceeaşi voluptate seara aceea.

     Şi rătăcea, pentru a nu-ştiu-câta-oară, pe străzile prost luminate de becuri ce-i dădeau senzaţia unei morţi iminente, cu trotuarele mereu umede şi pline de şobolani, revedea cazanele cu foc la care se încălzeau oamenii îmbrăcaţi în pufoaicele lor mari şi rupte, cu obişnuitele mănuşi fără degete în mâini, purtând pe cap căciuli negre, pe care şi le imagina jegoase şi pline de păduchi. Îşi simţea pieptul mic inundat de mirosul înţepător de urină, amestecat cu abur de canal, şi călca cu paşi mici şi hotărâţi, ferindu-se mereu de gunoaiele răspândite pretutindeni de pisici ori de umbrele acelor ”Nimeni”. Ruinele oraşului uitat de Dumnezeu…

     Mergea să se întâlnească cu el  în barul pe care îl numiseră, încă de la început, ”la ei” şi nu putea să se gândească la nimic, simţea cum o strânge vidul interior acumulat doar în câteva zile, ca o recompensă pentru anii plini de fericire şi pe care nu mai reuşea nici măcar să şi-i amintească. Trecea grăbită pe lângă ferestre luminate de câte un televizor uitat deschis şi nu distingea decât sunetul apei din ţevile mari ascunse sub paşii ei şi pe care le ştia că ascund putreziciunea luxului celor 2 milioane de suflete nefericite.

      Teamă? Frică de moarte? Ar fi trebuit. Nu era ora potrivită pentru o promenadă în cartierul Zalelor. Nu se gândise niciodată serios la asta şi cu atât mai mult nu avea să-şi bată capul cu aşa ceva tocmai acum când mergea spre el şi ştia ce va urma… În schimb, îi plăcea să-şi imagineze tot felul de scenarii posibile, ca de exemplu: un mort putrezit, cu hainele zdrenţuite şi pline de pământ, cu viermi ieşindu-i din orbite (aproape ca în Thrillerul lui Michael Jackson), care să-i iasă în cale de după cabina telefonică pe care o zărea în faţa ei la câţiva paşi şi care să o prindă de mănă, jurându-i… iubire veşnică (de ce nu? era un mort viu. ar fi trăit veşnic). Însă nu de acei morţi se temea ea…

     L-a zărit imediat ce a intrat pe uşă. Stătea la masa lor, pe scaunul lui şi privea trist în cafeaua neagră, pe care obişnuia să o bea în seară. S-a aşezat pe scaun fără să spună nimic şi pentru o clipă a avut senzaţia că vede în faţa ei acel cadavru zdrenţuit, ieşit din mormânt numai pentru ea… Nu credea în semne de întrebare, dar spunea întotdeauna cu dispreţ că ar trebui să punem linie de dialog la începutul oricărei propoziţii, chiar dacă nu vorbeşte nimeni pentru că, de fapt, tot ce se întâmplă e doar o povestire al cărei narator e nu-ştiu-cine. Depinde numai de noi să ne conversăm cu viaţa. De la un timp îi provocau greaţă pronumele. Da. Îi venea să vomite pentru că le auzise atât de des timp de… de zile: tu, eu, voi… noi.  Acum era hotărâtă să evadeze pentru totdeauna din închisoarea cuvintelor. Şi cum să evadeze altfel decât prin tăceri?

      Stăteau pentru ultima dată atât de aproape unul de celălalt şi o ştiau amândoi, dar el nu găsea curajul să o privească. Învârtea linguriţa în ceaşca goală de parcă ar fi vrut să stărnească furtuni şi vârtejuri care să-i înghită pe amândoi şi să-i ducă undeva departe de lumea aia normală, cu un cod etic şi moral, în care scuipaseră toţi cu prejudecăţi. Prea normală pentru ei.

       Când a simţit în ochi usturimea ultimelor clipe, a scos din haină cartonul pe care îl pregătise, l-a pus pe masă şi a plecat fără un cuvânt, la fel cum venise. Dupa ce a privit-o ieşind pe uşa roşie a clubului de noapte, a luat bucata colorată şi lucioasă şi a căutat frenetic un cuvânt. Doar unul. O literă. O virgulă. Ceva. Nimic. Era doar imaginea unui apus de soare pe o carte poştală. Atunci a înţeles.

       ”Nici de data asta! Bravo! Eşti o femeie puternică!”, a spus răsuflând uşurată imediat după ce şi-a ‘verificat’ obrajii. Da. Erau uscaţi. A rămas câteva secunde în stradă şi a luat-o pe strada mică ce ducea spre gară. Respira aerul îngheţat al unei altfel de nopţi şi simţea că o ard şi i se usucă buricele degetelor ce-i fuseseră mereu încreţite de lacrimi…

 

Anunțuri

0 Responses to “Sânul cu spin”



  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed

%d blogeri au apreciat asta: