Moartea omului de mâine

            Ştiţi ce facem noi? Slujim pe omul de mâine. Am amânat toate problemele şi pregătim febril condiţii bune de viaţă pentru omul de mâine. Societăţile de binefacere au creat dispensare speciale unde omul de mâine va păşi higienic în viaţă. Inginerii fac şosele, iar arhitecţii clădiri luminoase – omului de mâine. Doctorii descoperă leacul tuturor bolilor – pentru el. Oamenii vieţii publice creează cadre ideale pentru trăirea sa în societate . Fetele, care vor fi frumoase cândva, se nasc tot pentru omul de mâine. El va avea sănătate, confort, convenabilitate şi radio. Atunci va gândi. Până atunci nu se poate gândi. Oricât s-ar indigna filosoful acela care spunea într-o zi: e cu neputinţă ca rostul civilizaţiei să nu fie decât acela de a transporta mai rapid alcooluri pentru oameni cărora le e sete, el nu are dreptate. Căci deocamdată acesta este rostul nostru: să facem în aşa fel ca omul de mâine să nu sufere de sete nici o clipă. Altfel, se turbură şi nu mai poate gândi.
            De aceea n-am putut noi gândi. Vedeţi, la început am trăit în peşteri, şi viaţa era foarte grea acolo. Pe urmă a început epoca păstoritului; cine se putea gândi la altceva decât la păşuni grase? Faza agricolă era pe punctul de a ne crea “condiţii mai bune de trai”, dar atunci au început năvălitorii şi războaiele. O, cât am avut de luptat!
            Încetul cu încetul, popoarele s-au aşezat pe fundul istoriei; dar luptele n-au încetat nici o clipă. Nu mai lupta acum un trib împotriva altuia, ci un neam cu altul, sau o seminţie cu alta. Iar în vâltoarea universalei lupte, abia dacă s-au găsit câţiva preoţi egipteni care să aibă răgazul să poată gândi. N-au fost mulţi. În orice caz, cu mult mai puţini decât grecii gânditori, cari nici ei n-au fost mulţi. Istoria nu dădea răgaz oamenilor, ci îi mâna întruna către vestirea omului de mâine.
           Când a venit Iisus, am crezut că va fi sfârşitul lumei. Până atunci noi trăiserăm în timp. El ne scotea din timp. Până atunci noi ne închinaserăm omului de mâine. El ne dezvăţa de omul de mâine. Şi voi sunteţi fiii lui Dumnezeu, ne spune El. Nu vă gândiţi unul la celălalt. Ucideţi în voi omul de mâine. Gândiţi-vă la mântuirea voastră. La sfârşitul lumei toţi vor învia şi vor fi de-o vârstă.
          Iar lumea era pe sfârşite. Sau nu, nu era încă. Ar fi fost, dacă oamenii s-ar fi creştinat. Dar cine s-a creştinat? Ci, din an în an, din veac în veac, omul a uitat mai mult învăţătura primită şi a început să-şi întoarcă iarăşi gândul către cel de mâine.
         Eram mulţumiţi, amânasem toate, nu vedeam decât foamea trupului, iar spiritul îl adormisem. Dar ne lipsea ceva: doctrina. Trebuia şi puţină teorie, ca să ne putem simţi cu desăvîrşire bine.
        Atunci a venit marxismul. Ce uşurare pe inimile noastre! De când aşteptam pe împăratul înţelepţilor, care să ne spună: mîncaţi întâi şi pe urmă vă gândiţi. De când doream îndemnul acesta: amânaţi problemele duhului până vor fi condiţii mai bune de trai; ingineriţi şi mai mult lumea, poate omul de mâine se va simţi bine – şi va gândi!
        Te simţi bine, omule de mâine? Nu, nu se simte încă. Îi mai trebuie o pernă sub cotul mânei drepte. Lumina electrică îl bate prea mult în ochi. Daţi mai tare drumul la radio. Acum te simţi bine, omule de mâine?
       Mă întreb, câteodată, care îi va fi sfîrşitul. Dacă nu va fi apucat nici el să gândească? Dacă va crăpa într-o zi planeta noastră, sau se va ciocni cu o alta? Dacă omul acesta va muri geologic sau astronomic, în loc să moară, el măcar, prin spirit?
        Mi se pare, atunci, că ne batem joc de viaţa asta.

(CONSTANTIN  NOICA)