Atunci, ca şi acum


     TEXTE  CU  CÂNTEC     

… Şi totul foarte frumos până când am început să înţeleg.

– Ce zice? Care a fost ultimul cuvânt?

      Vecinul meu din dreapta este un tânăr care-mi pare foarte cunoscut. Probabil dintr-o caricatură. Pe fruntea lui, care seamănă cu un şezlong, ai impresia că orice idee mai serioasă adoarme după două minute. Îmi răspunde după o pauză destul de lungă, în care eu, ca să nu stau degeaba, am făcut constatările de mai sus.

– „Of”

– Şi primul cuvânt?

– „Oftez” – dar mata n-ai urechi?

– Vasăzică, Oftez şi mi-e drag a ofta, of.

       Încep să devin atent. S-a terminat, aşadar, cu „zborul pe aripile melodiei”. După vreo douăzeci de oftaturi, artista se retrage. Oftez şi eu uşurat. Vecinul meu din dreapta, strigă „bravo” şi „bis”, aşa că am ocazia să ascult de la început versurile (nu mai pot să mă concentrez şi asupra melodiei): Oftez şi mi-e bine aşa, of,/ Oftez şi mi-e drag a ofta, of,/ Oftez dorul meu, dorul tău,/ Dar fără el e şi mai rău.”

       Aflu că versurile sunt de Aurel Felea. Cine m-a pus să vin în concert? Să petrec „o seară plăcută”, cum scrie şi-n program, delectându-mă cu asemenea texte de muzică uşoară? Ascultaţi: Dacă, dacă n-ar fi dacă/ Dacă, dacă n-ar mai fi,/ Dacă, n-ar fi dacă/ N-am avea ce povesti.

       E foarte frumos. Aşa ceva poate improviza oricine şi la orice oră din zi şi din noapte, despre orice subiect, nu numai despre „dacă”. Despre aer comprimat, un meci de volei, ADAS. Încerc şi eu de probă, un text despre şiret: Ce-i şiretul, ce-i şiretul?/ Ce-i şiretul?/ E o aţă/ Cu care să te legi la un pantof./ Dar ce sfoară-afurisită/ Că nu seamănă deloc c-un cartof.

        Dacă l-aş intitula Draostea şireată şi l-aş trimite Uniunii Compozitorilor, precis l-aş auzi apoi la radio.

        Dar să mai ascutăm în continuare un text semnat de I.Berg şi Radu Zaharescu: Nu, nu, nu/ Nu vreau „dacă”./ Nu, nu, nu! / Ca o placă/ Nu, nu, nu/ Vreau să tacă/ Gramofonul meu imediat.

        Nu credeam să existe un patos al stupidităţii. Devin gânditor. De ce nu apelează compozitorii totdeauna la poeţi? Unde găsesc asemenea textieri? Şi, în definitiv, ce e textierul? Poet? Nu. Prozator? Să mă mai gândesc. Şi oare textierii ăştia când „creează”, cu ce creează? – Privirea îmi alunecă melancolică pe pantofii interpretei (au ieşit nişte modele noi, cu vârfuri foarte ascuţite). Cu un vârf şi mai ascuţit decât al acestor pantofi, cu un adevărat spiţ lovesc aceste versuri plate, banale, stupide, în bunul-gust al publicului, în dragostea pentru muzica uşoară.

– Urmează un cântec de dragoste. Melodia de E. Deda, pe versuri de Al. Andi şi R. Stănescu.

        Dragostea… pe câţi poeţi n-a inspirat…. În sfârşit, voi asculta şi un cântec pe nişte versuri frumoase.

        Crede-mă, caută-mă, strânge-mă,/ Lasă-mă, ceartă-mă, iartă-mă,/ Aşa-i dragostea.

        Îmi vin în minte versurile pe care le cântă preşcolarul Nicuşor, pe strada mea, versuri adaptate de… vârsta lui, după o reclamă auzită la radio: Suc de roşii, suc de roşii/ Bea copiii, bea şi moşii/ Că conţine/ Vitamine.

        Pentru a stăvili furia sonetelor, care bântuia în Germania, Heine propunea să se introducă un impozit pentru fiecare sonet nou. Oare n-ar fi cazul ca autorii unor asemenea texte să plătească zilnic o taxă fiecărui cetăţean care are aparat de radio sau frecventeză concertele de muzică uşoară?

        În continuarea concertului urmează…. dar ce să mai vorbesc? Din trei cântece, unul este făcut pe un asemenea text. Inima e comparată cu o „gură de apă”, cu „spaţiu locativ”; sărutul e un „biscuit”, şi aşa mai departe. Vecinul meu din dreapta e transpirat de emoţie. El „gustă” textele, plescăind din limbă. Într-adevăr, el are urechi. Am impresia că după fiecare platitudine pe care-o ascultă cu entuziasm, urechile-i mai cresc cu câţiva centimetri.

– Daţi-mi, vă rog, voie să ies.

        Până la uşă mâ-ntovărăşeşte , ca o îmbrănceală, declaraţia răstită, într-o gamă preistorică, din cel mai prost cântec de dragoste:

– „Te iubeee…”

        Afară e linişte, răcoare. Deasupra grădinii de vară se vede luna, ca un timpan spart.

(Marin Sorescu – articol publicat în Luceafărul, nr.11/ 1 iunie 1962)

Anunțuri

3 Responses to “Atunci, ca şi acum”


  1. 2 trestie Iunie 16, 2007 la 8:48 pm

    Da. sublim.
    Multumesc de vizita si bine ai venit! :)

  2. 3 Mihai Petrut Februarie 7, 2011 la 7:11 am

    Multumesc pentru timpul acordat.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed

%d blogeri au apreciat asta: