Orbitor


    Credeam că voi ajunge topită ca o îngheţată (acasă era un fel de răcoaaaare Winterfresh) şi nu voi mai reuşi să întind cartea proaspăt lansată pentru a primi râvnitul autograf. D’abia astăzi, după atîtea vizite p-acolo! am simţit din plin „micimea” librăriei Humanitas-kretzulescu şi „puţintimea” aparatelor de aer condiţionat care trag cu greu aerul cald din încăpere (ce viaţă de aparat domne!). Şi după cum a rostit, domnul Gabriel Liiceanu, ca „pentru eternitate” (a mea, poate), când a trecut pragul librăriei, deja transpirat si puţin întârziat, „E cam călduţ aici…”, DA! a fost cam călduţ.

    Multă lume, tot felul de lume, numai lume peste tot, nu se mai vedeau nici cărţile de atîta lume câtă a fost prezentă la (de)mult-aşteptata lansare. La autografe s-a stat la coadă ca pe vremea lui Ceauşescu. Unii intrau în faţă, se fofilau, se dădeau drept reporteri (ce vrei, în ziua de azi chiar nu e greu să fii reporter! îţi trebuie doar un aparat de fotografiat şi lumea ţi se deschide fără să mai zici Sesam deschide-te). Până şi  Dan C. Mihăilescu, care, cu toate că îl văzuse cu o săptămână în urmă pe Mircea Cărtărescu şi mai luase şi autograf pentru el pe o Aripă dreaptă, a stat la rând cu lumea (de rând) şi nu a vrut să o ia în faţa publicului cititor, nici măcar la cererea domnului Cărtărescu, care şi-a arătat uimirea: „Ce faci domnule? Iarăşi tu?”, îndemnându-l apoi „Nu se poate! Să nu exagerăm! Vino în faţă!”. Pentru mine a fost o plăcere şi totodată onoare să aştept lîngă domnul  Dan C. Mihăilescu, o persoană care însufleţeşte atmosfera şi te înviorează chiar şi la 24 de grade. Şi ca să fiu sinceră, am cam tras cu urechea la ce a discutat cu un domn, cât am stat să ne vină rândul la autograf: accentul pus greşit în unele cuvinte, căldura teribilă de afară şi de dinăuntru, faptul că partea din stânga (a „cozii”) se mişcă mai bine decât partea unde stăteam noi… şi lucruri mai importante pe care nu le voi dezvălui aici dintr-o politeţe adecvată. Oricum, concluzia ar fi că şi ei sunt oameni.

    Cert este că  Dan C. Mihăilescu a aşteptat la rând ca să aducă un zâmbet pe chipul obosit al autorului Trilogiei spunându-i că stă la rând dintr-o voluptate a penitenţei şi că se stă la autografe aşa cum se stătea înainte ca să mai apuci să iei lapte. Genial… Am uitat instantaneu că stăteam în picioare, în căldură şi aglomeraţie de mai bine de-o oră. Un om pur şi simplu extraordinar.

    Pentru cei care salivează cu gândul că nu au reuşit să ajungă, că au muncit, că au uitat, ori că mai ştiu eu ce, o să redau o (mare) parte din discursul lui Mircea Cărtărescu, atât cât am reuşit să înregistrez:

„… am făcut tot ce-a ţinut de mine ca să nu împiedic producerea cărţii, să nu o silesc să meargă pe drumul meu, ci să o las să meargă pe drumul ei; am încercat ca o femeie gravidă să renunţ la vicii, la obiceiuri rele, între care nerăbdarea, de care spunea Kafka că este cel mai mare păcat omenesc, am încercat să fiu răbdător, minuţios, să fiu calm în momentele în care ceea ce venea sub instrumentul meu de scris nu era deloc calm, am încercat să-mi păstrez firea şi să las această carte să meargă pe calea ei, la bun sfârşit. Slavă Domnului acest lucru s-a întâmplat şi sunt foarte bucuros că darul primit de mine vi-l pot oferi mai departe, în continuare, dumneavoastră.

   Cum veţi vedea, Orbitor este o carte personalizată. De fapt, eu nu vă ofer acum un singur roman – Orbitor – ci vă ofer atâtea cărţi câţi sunteţi dumneavoastră. Pentru fiecare dintre dumneavoastră există o carte, altfel decât toate celelalte. O carte unică. În acest sens vroiam să spun că Orbitor este o carte ilizibilă. Ea nu este o carte care se poate citi, aşa cum nu poţi citi o piatră sau nu poţi citi un nor. Ea este o carte în care, însă, se poate ghici. Nu există o posibilitate de decriptare a acestei cărţi, pentru că ea nu are nimic criptic. Nu există o posibilitate de descifrare, pentru că ea nu are un cifru. dar în ea poţi ghici aşa cum cei vechi ghiceau pe carapacea de broască pe care o ardeau în foc, iar ea crăpa în anumite forme, aşa cum cei vechi citeau în palmă; mai citim uneori şi noi în palmă sau în cafea… Deci, citind această carte nu descifraţi mintea mea, ci, dacă ea este bună de ceva, descifraţi propria dumneavoastră personalitate, aşa cum încercăm să facem atunci când ghicim în palmă. Nu este nimic de înţeles în această carte. Este doar de trăit. Nu este nimic de explicat, este numai de mângâiat. Este o carte senzuală, într-un anumit fel. Aşa cum vă spuneam, ea este doar o jumătate de carte, iar cealaltă jumătate este în mintea dumneavoastră. Pentru ca ea să apară, această carte, ea trebuie să fie completată cu jumătatea pe care o puteţi oferi dumneavoastră. Ca o metaforă, tot biologică – pentru ca un copil să se nască este nevoie de doi gameţi. Unul vi-l ofer eu în acest obiect mort, în acest obiect multifolial, care este o carte. Pe celălalt trebuie să-l aduceţi dumneavoastră. Cel mai tare m-ar întrista o lectură pasivă a acestei cărţi, o lectură fie care se împotriveşte permanent cărţii, fie o lectură care o acceptă cu desăvârşire. Nu, ea trebuie să fie un melanj, de împotrivire şi de acceptare, de plinuri şi de goluri, de mintea mea şi de mintea dumneavoastră.

   Vreau să mulţumesc tuturor celor care veţi duce până la capăt această carte. Veţi vedea că nu e uşor de dus până la capăt. În volumul doi spuneam că eu am introdus un fel de site, din loc în loc în carte, un fel de locuri în care un cititor mai puţin decis va abandona cartea pentru că, spuneam acolo, sunt mulţi chemaţi, dar puţini aleşi. Eu aş vrea ca fiecare dintre dumneavoastră să depăşească absolut normale momentele de neîncredere, de criză în lectura acestei cărţi şi în ciuda greutăţilor care se ivesc pe parcurs, a momentelor mai sterile, să reuşească să ducă până la final, pentru că dacă sînt infinit recunoscător pentru ceva în această trilogie este mai ales pentru final, mai ales pentru că mi s-au dat cele două finaluri succesive, după cum veţi vedea.”

   Oftez a bine, admir mândreţea de autograf şi d-abia aştept să pun mâna pe Orbitor – corpul, deocamdată o să fie luat cu împrumut de la cine s-o găsi şi se milostiveşte de mine, asta fiindcă vreau să-mi iau primele două volume în toamnă că poate seamănă coperta cu cea a ultimului. Dacă nu… asta e.

    Un fel de P.S.: Mulţumesc celor de la Kretzulescu pentru muzica pe care au ales-o ca fond după terminarea conferinţei. Yann Tiersen… (dacă nu mă înşel, chiar muzica de pe coloana sonoră a filmului Le fabuleux destin d’Amélie Poulain).

    Şi totuşi am impresia că am uitat ceva… nu acolo. Poate că nici aici. Undeva. În mine. Da… poate că asta e. Un greier care sare de colo colo, nu are astîmpăr. E sigur impresia pe care mi-o lasă o persoană ce-o cunosc doar din scrieri. Pentru mine este ceva nou. Recunosc, este primul autor care mi-e drag, cu toate că nu i-am citit, încă, în întregime opera, şi pe care îl văd în faţa mea, se mişcă, îi observ gesturile ce sunt ale unui om obişnuit, îl privesc în ochi şi îl aud vorbind chiar lîngă mine, la nici un metru distanţă. E viu, respiră acelaşi aer pe care îl respir şi eu, se ridică de pe un scaun, se aşază, bea apă, transpiră. Cartea… cred că o carte, aşa cum bine a spus şi dumnealui, este un obiect mort. O carte nu devine vie singură, ci numai noi avem puterea să o „înviem”. Aşa se întâmplă şi cu persoanele din jurul nostru. Poate că nu cunoaştem cu adevărat o persoană, dar îi putem simţi sufletul… Şi a simţi înseamnă a trăi.

    Da, o carte bună nu se citeşte, ci se trăieşte.

sa403666.jpg

sa403664.jpg

sa403661.jpg

sa403663.jpg

 sa403667.jpg

Anunțuri

10 Responses to “Orbitor”


  1. 1 oceanograful Iulie 12, 2007 la 11:18 am

    frumos spus

  2. 2 trestie Iulie 12, 2007 la 11:56 am

    da. frumos ce a spus domnul cartarescu. sper ca vei avea ocazia sa participi si tu la a doua lansare, daca nu cumva ai fost deja la kretzulescu :)

  3. 3 trestie Iulie 12, 2007 la 12:33 pm

    stii ce nu mi-a placut totusi? prea mult formalism, o seriozitate exagerata dupa parerea mea. Pana si domnul Cartarescu era stanjenit si retinut. Asta a fost impresia mea.
    Sper ca in Vama nu va fi asa. Nici nu are cum. Vor fi prezente acolo alt gen de persoane :)
    Oricum gandul autorului a fugit putin pe plaja la un moment dat… La afirmatia dansului eu i-as raspunde: ‘Nu domnule Cartarescu, plajele nu sunt goale, dar va asteapta’ :)

  4. 4 Vadim Iulie 12, 2007 la 4:37 pm

    Ai scris foarte frumos.Am recitit de vreo cinci ori si de fiecare data am simtit la fel, ca ai scris foarte frumos.

  5. 5 trestie Iulie 12, 2007 la 8:27 pm

    Vadim, eu iti multumesc, insa ma indoiesc ca am scris chiar asa de „foarte frumos”. Te mai astept pe aici :)

  6. 7 ocenograful Iulie 13, 2007 la 4:25 pm

    Bucurestiul e tare departe. Daca am un strop de noroc poate ajung in Vama. Sper ca fie cat se poate de serios. :)

  7. 8 trestie Iulie 13, 2007 la 11:28 pm

    vio, bine ai trecut pe aici :)

  8. 9 diana Iulie 15, 2007 la 2:49 pm

    si mie mi-a placut cum ai scris, se simt si caldura si nerabdarea si emotiile :)

  9. 10 trestie Iulie 15, 2007 la 4:21 pm

    multumesc diana :) intr-adevar au fost si emotii!
    multumesc pentru vizita! :)


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed

%d blogeri au apreciat asta: