Arhivă pentru August 2007

Ahmad Jamal Trio – Darn That Dream 1959


Anunțuri

plec


am furnici pe toată talpa, frige podeaua ca un bec. Asta înseamnă…

020.jpg

rânduiala


„Toate lucrurile se fac aşa cum e legea lor; nu noi hotărâm să înflorească merii o dată pe an. De ce nu înfloresc de mai multe ori şi să dea rod de mai multe ori? E undeva o conducere şi o ştiinţă, da’ noi nu ştim; numa o vedem. Omu’ le vede toate cum se desprind, se bucură sau le foloseşte, da’ putere n-are; puterea vine de altundeva. Toate lucrurile merg în legea lor; numa’ omu’ să-şi dea sama’.”

„Lucrurile sunt laolaltă, da’ nu aşa, nemişcate. Toate să ţin lanţ, aşa una de alta, da’ nu-i numa’ atât. Aşa le înţelegem şi noi, cei proşti; cum putem. Lucrurile merg numa’ aşa de-o părere în şir, da’ ele mai vin şi-n altă formă: se pătrund toate unele pe altele. Asta e greu de prins, că vezi, nu-i numa’ aşa, de aici până aici.”

„Tot ce se întâmplă e aşa după o rânduială. Lumea nu merge bine şi oamenii au necaz pentru că mulţi nu-şi dau seama ce fac. Lumea noastră are o rânduială; toate se fac aşa după o hotărâre, după o putere.”

„După ploaie iese un curcubeu; e cu un cap în apă şi cu celălalt în altă apă. Curcubeu’ e şi el un semn, da’ el nu iese aşa, când îi vine; iese că are şi el un rost de-l împlineşte. Numa’ vezi că nu e în puterea noastră să ştim tot, nu-i omeneşte.”

(Ernest Bernea – Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român)

să ieşim în stradă!


E ora cand lucrurile au aceeasi culoare si cand toate fetele sunt frumoase. Te opresti in locul stiut si consulti ceasul: mai e un sfert de ora! Incepi sa te plimbi incolo si-ncoace. Ca sa nu ti se ghiceasca nelinistea iti compui o mina grava si concetrata: de contabil care-si inventariaza gandurile. Au mai trecut doua minute… Iti pare ca te-ai departat prea mult de locul intalnirii si alergi intr-un suflet spre castanul vostru (al 15-lea, cum dai coltul): n-a venit. Ce sa faci? Te opresti langa castan si privesti strada. Chiar in fata ta se construieste un bloc. Se vad gesturile zorite ale muncitorilor, li se aud vocile, impletite cu zgomotele cunoscute ale macaralelor, ale galetilor alunecand pe scripete, ale caramizilor aruncate din mana in mana. Observi ca, de fapt, pe toata partea aceea a strazii, au rasarit cladiri noi, cu o linie arhitectonica eleganta, in culori vii, zambitoare, de parca ar sta mereu cu ochii in soare. Strada ta se primeneste… Strada… Niciodata nu te-ai gandit la ea, n-ai luat-o in seama, desi zilnic o strabati de doua-trei ori.

Undeva, la o fereastra se aprinde un bec si exemplul e molipsitor, ca un cantec de cocos intr-un sat: peste cateva clipe te pomenesti in mijlocul unei adevarate galaxii de lumini. Globurile si tuburile flourescente par niste lingouri de argint. Parca acum observi pentru prima data si randurile de pomi infloriti – originale flacoane de parfum vegetal – de la marginea trotuarelor, si oamenii, si masinile ruland pe asfalt.

O nunta! De la nu stiu care stare civila un automobil descoperit plimba prin inima Bucurestiului fericirea si nerabdarea unei tinere perechi. El, “calcat si scrobit pana-n dinti” – cum observa cineva langa mine, zambeste putin stingerit, ca si cum ghiveciul de langa el i-ar sta in brate. Ea – numai voaluri, numai zambet, numai flori. Ii sopteste ceva, privindu-l dulce… Ce? – se intreaba automat cincizeci de indiscreti. Poate: “Te iubesc, iubitul meu scump”. Ori: “Draga, sa fie clar, banii ii tin eu”. Cine stie? De pe trotuare li se arunca flori. Cateva albine, cu instinctul mierii in sange, zboara pe deasupra masinii, ca niste helicoptere mici. Fluturand batiste, tanara pereche dispare… in “negura” casniciei. Ce sa-i faci? Asa se intampla si in dragoste. Unele prietenii prea lungi se termina inevitabil cu casatorie; altele se termina… cu bine.

Mai sunt cinci minute…

Iti intorci privirea spre trotuar. Trotuarul animat pare o scara rulanta. Oameni, zeci, sute de oameni, se duc, vin. Ii vezi, le simti respiratia, prinzi franturi de conversatie. Se discuta despre filme, rochii, butelii de aragaz, Florin Piersic, instalatii de lumina, iubire… Viata. Un elev si o eleva trec tinandu-se candid de un deget, invaluiti intr-o unda de poezie. Se vad copii ducand cu gravitate servieta taticului, in timp ce taticii poarta in brate, cu aceeasi gravitate, ursuletii si iepurasii fragedelor lor odrasle. Strada! Cate nu se pot spune despre acest fluviu citadin?

Consulti din nou ceasul. A, dar iat-o si pe Liana (ce nume! Parca-ti vine sa-l saruti!)

– Am intarziat mult? – se alinta ea. Ce-ai facut?

– Am descoperit strada…

Mana ei catifelata si luminoasa ca un suras. te privesti in ochii-I mari, albastri, si te vezi fericit… Liana!

Dar sa va lasam singuri.

(Marin Sorescu – Strada)

lumină uscată


iau cutia şi scot un băţ. ştiu. nu trebuie decât să-l ating uşor de marginea căsuţei din care l-am deranjat. mai întâi îi privesc măciulia roz, o ating şi mă mir cât poate să fie de fină, de rotundă.

e cam întuneric. de ce să nu…? vreau să fac numai un pic de lumină. un pic. cât să mă văd pe mine. un pic. atât cât să-mi pot privi genele.

n-a fost greu. flacăra se ridică tot mai sus. tot mai ascuţită. nu mai văd nimic. oare mai exist? respir cu bucurie copilăroasă mirosul chibritului proaspăt trezit la viaţă. lumină născută şi adunată din întuneric.

dintr-o dată simt lumina aceea cum muşcă din deget. o las. mi s-a zis că durerea trece. flacăra se stinge. dar vârful degetului încă mă doare. nu ştiam că lumina arde. de ce nu mi-ai spus? credeam că noi nu avem secrete.

ora 3. de 3 ori.


mă uit la ceas. ora 3:14 a.m.  ascult cum cântă cocoşii. număr. 1…2…3… după al treilea cântat aştept să se oprească. oare de ce aştept asta? nu. nu se opresc. cântă în continuare. nu e prima oară când îi aud. dar uneori uită să mai cânte şi dorm şi ei până târziu. sigur şi-au pierdut instinctul unei păsări de ogradă. sunt cocoşi de oraş şi numai ei ştiu însemnătatea sunetului ce vine dinspre şosea.

azi am observat norişori pe unghii. or fi poate valuri? dacă mişc unghia printre zilele lui, pot oare eu să stârnesc Niagare?

privesc în jur. plicuri desfăcute în grabă, scrisori îndoite şi vechi, scrise de mână pe foi rupte de la mijloc din caiete dictando, multe vederi, bucăţele mici de hârtie cu însemnări nebune (zâmbesc regăsind cuvântul „botoş” scris în diverse feluri de două mâini, cu mulţi ani în urmă), bancnote vechi, un calendar mic din ’77, un abonament de ratb din ’82 ce costa 176 lei, bilete de tren, bilete la cinematograf, bilete la teatru (chiar şi primul bilet la o piesă de teatru jucată pe scena TNB, eram la vârsta de 13 ani. ce emoţie!), două bilete la muzeul Antipa, tăieturi din ziare, ştiri despre animale şi Terra, câteva de ştiaţi că…?, multe lucrări de control şi teze, 3 carnete de note. Şi în afara acestui cerc privesc printr-o ceaţă două oracole rămase deschise… poate voi scrie despre asta. poate nu. acum mi se pare greu.

încă mai am lacrimi pe genunchi. stau şi privesc cum le usucă vântul dimineţii.       amintirile mele sunt ascunse în plicuri albe netrimise vreodată cuiva.   

de la ruşi


      Pentru cei cu poftă de ruşi, răbdare şi timp: trei dintre ele (1, 3 şi 4) sunt nişte filmuleţe reuşite al căror regizorul este Garri Bardin, iar al doilea este creat de Bondo Shoshitaishvili şi Gia Lapauri din Republica Georgia prin 1989.

Citește în continuare ‘de la ruşi’


Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed