m-am întors…

“Unde mergem, unde mergem?

Mergem care încotro

Eu în sens unic în toate

De la A şi pân’ la O.” 

             Drumul cel mai scurt e drumul către locul unde îţi simţi sufletul viu, (îm)plin(it). Iar sufletul meu nu e aici. Doar trupul e originar din sud. Inima mi-e departe de asfaltul murdar al bucureştiului. Departe de blocurile sinistre şi gri, reci iarna, fierbinţi vara, niciodată prietenoase. Despărţit de trup, sufletul meu aleargă prin munţii ardealului. Şi-l regăsesc de fiecare dată când ajung acolo. „Acolo” este colţişorul meu de rai, undeva în mijlocul Ardealului. Pe lângă Topliţa. Este singurul loc în care îmi dau seama că nu aş putea să-mi părăsesc ţara. Ar mai fi un motiv. Familia. Atât.

            Ajung la 5:30 în gara. Mi-e imposibil să ajung la altă oră. De 17 ani de când vin aici, legăturile feroviare nu s-au schimbat. Da. Unele lucruri nu se schimbă niciodată… Mi-era dor până şi de literele astea albe pe fond albastru – „Lunca Bradului”. Nu mă aşteaptă nimeni. Şi e bine. Mi-e atât de bine încât îmi dau lacrimile. Aşa de bine în ceaţa asta cu miros de rumeguş umed, rumeguş din lemn de brad! Doamne ce dor mi-era de mirosul ăsta! Şi de sunetul uşor adormit al Mureşului! De n-ar fi rucsacul greu care îmi apasă fără milă umerii, aş cădea în genunchi şi mi-aş umezi buzele cu roua acestei dimineţi de munte, aş săruta pământul rece să-mi potolesc emoţiile fierbinţi! Ştiu sigur: n-aş mai pleca niciodată de aici. Dar caut. Caut nişte mâini mari şi aspre în dreapta mea şi nu găsesc nimic. Mă uit. Nu e nimeni. Visam. Unde eşti mami? Ce bine era atunci… dormeam jumătate din drum fără nicio grijă, apoi aşteptam o oră în frigul nopţii de vară pe scaune reci, de plastic, rupte, în gara din Topliţa ca să schimbăm trenul accelerat şi să luăm un personal (care mie mi se părea fantastic de frumos, cu tapiţeria cafenie, ruptă şi murdară. Încă nu s-a schimbat. O revăd în fiecare an tot mai ruptă, dar cu alţi ochi. Mai obosiţi poate. Obosiţi de ecranul calculatorului. Obosiţi de viaţa asta agitată din jur şi dinăuntru…). Şi nu mă plângeam niciodată de frig sau de somn, chiar dacă mi-era şi frig şi somn. Fericirea te face să uiţi. Fericirea te ajută să suporţi ce e rău. Da. Trebuie să te agăţi de fericire, fie ea cât de mică, ca să poţi supravieţui. Chiar tu m-ai învăţat…

            Linişte. E liniştea mea. Sunt singură pe drumul ăsta plin de pietricele. În mine sunetul dimineţii ce se naşte face dragoste cu mirosul rece şi aspru de brad şi iarbă proaspăt cosită. Dragoste de sunet şi miros… Mă simt puţin străină de lumea asta sălbatică şi o rog să mă adopte măcar pentru câteva zile. Îi promit priviri umede, contemplative şi buze tremurânde… Sunt un ciob de oraş ce încearcă să se ascundă în pământ moale, acoperit de frunze şi conuri de brad putrezite. Dar mă topesc în lacrimi şi rouă ca să nu rănesc pe nimeni…

            Plâng rar. Rar e acum. Pe obrajii reci simt cum alunecă lacrimi calde de fericire. Fericirea e călduţă. Ca plapuma din copilărie. Lacrimi de uimire şi regăsiri… Pentru că în locurile astea sfinte pentru mine regăsesc copilul ce am fost. Sau poate copilul din mine. Nevinovat şi pur. Şi plâng pentru că îl simt pe Dumnezeu. Când eşti copil eşti mai aproape de El. Şi Îl simt în fiecare strop de rouă, în fiecare piatră, în fiecare frunzuliţă de trifoi. Dumnezeu apare în linişte. Vine în linişte. Pe Dumnezeu poţi să Îl simţi doar în linişte. În liniştea din tine. Şi uneori în liniştea din afară. (Atunci de ce oare mă mai miră credinţa de neclintit a ţăranului?). Dar poate mă înşel. Poate că El ne vorbeşte şi în zgomot, dar noi nu-l auzim.

             Îmi privesc mâinile murdare, pătate cu suc dulce de zmeură şi fragi. Mama râde şi ia o cârpă curată. O umezeşte într-un colţ cu puţină salivă şi îmi freacă obrajii să îmi şteargă petele roşii de zmeură. Mă gâdilă, râd şi fac gropiţe. Mama mă ia în braţe, mă strânge tare şi mă muşcă cu drag de obrazul drept. Fug şi mă arunc într-o căpiţă de fân cald şi ţepos. O răscolesc cu picioarele şi mâinile ca pe zăpadă. Mama mă ceartă de departe pentru că au muncit mult să strîngă fânul în grămăjoare, iar eu le stric toată munca. Trebuie să-l întoarcă din când în când să se usuce. Apoi o să-l adune şi o să ridice căpiţe mari ce au în mijloc o ţepuşă înaltă. Eu nu ştiu la ce folosesc căpiţele, dar îmi plac. Sunt aşa de mică pe lângă „păroasele astea mari”. Mă potolesc din zbenguială şi stau întinsă pe spate, privesc cerul. Paiele uscate mă înţeapă prin haine, iar părul scurt mi-e plin de iarbă şi trifoi. Simt cum mă ating cosaşii ce sar din toate părţile. De ei nu mi-e frică. Mi-i prinde unchiu’  Vasile în cutii de chibrituri şi mie îmi place să le dau drumul şi să-i văd cum sar fericiţi în libertatea lor verde. Mi-e frică doar de albine. E cald. Iar eu sunt îmbrăcată doar cu nişte pantalonaşi scurţi, hainele mele „de joacă”, „de tăvăleală”. Mama şi mătuşa se odihnesc pe o pătură la umbră. Şi mănâncă nişte pită cu brănză şi slănină. Îmi pun capul pe picioarele mamei şi adorm… Visez alunele pe care le-am găsit din întâmplare şi pe care nu le-am putut mânca pentru că erau verzi. Visez urşii şi cerbii din poveştile pe care le ascult cu gura căscată în fiecare seară. Mi-e tare bine. Un bine de copilărie. Ioi! Nii măi ce fain îi aici…

cu 15 ani în urmă

[rockyou id=82617644]

în zilele noastre

[rockyou id=82626243]

colecţia de cosaşi

[rockyou id=82629118]

*(Marin Sorescu – „Viziunea vizuinii”)