Archive for the 'cele ce mai văd' Category

roşu şi negru în 32


      În tramvaiul cu care merg (uneori) spre colţişorul meu cald (sau rece, dar al meu) se citeşte. Printre manele date la maxim pe telefoane mobile şi râsete de hienă emancipată, printre mirosuri pestilenţiale, care, dacă se întâmplă să lipsească, îţi întrebi instantaneu vecinul de bară ce număr poartă tramvaiul în fruntea-i metalică, printre înjurături prieteneşti spuse de alte hiene (şi mai emancipate), printre discuţii despre murături, despre „tăticule” şi „frate”, despre cum să-ţi pui soţul la colţ şi să-l faci să te asculte, despre medicamente şi nunţi… Se citeşte. roşu. şi negru. de Stendhal.

Boris Berezovsky


    Un fel de compensaţie pentru faptul că la concertul de aseară am stat prea departe ca să-i pot admira mişcarea mâinilor pe clape…  

muzica dinainte de viaţă


     Astăzi am fost la concertul de seară din cadrul Festivalului Enescu. Sublim. Mai mult nici nu are rost să spun. Numai că am văzut totuşi ceva mai special şi nu pot să nu împărtăşesc gândurile mele aiurea şi altora (voi). A fost ceva ce nu am mai remarcat până acum. Imaginea unei femei gravide ascultând muzică. Nu orice muzică. Clasică. Da. Un concert în care s-a interpretat „Marea” lui Debussy. Şi mă întreb oare cum se aude de acolo, din interior? Cu ocazia asta mi-am dat seama că atunci când va fi să am un copil, nu vreau să se întâmple în linişte. Încă nu m-am hotărât: Ceaikovski sau Debussy. sau poate Stravinsky…

Să nu uit: în filmuleţ este Steven Isserlis. L-am văzut… pur şi simplu fantastic!

Update: Sever Voinescu a scris o cronică despre această seară. Mi-a plăcut enorm această frază; poate fiindcă mi-am regăsit simţirile în descrierea lui: „Adincul marin, dialogul marii cu vintul, disperarea perceptiei orizontale a infinitului si dinamica straturilor superficiale ale colosului de apa au fost redate, in interpretarea lui Eschenbach, cu o claritate impresionanta.” Da. Am simţit şi vântul şi stropii săraţi ai mării. Nu ştiu dacă e bine, nu ştiu ce au simţit sau văzut alţii, dar eu am privit cum răsărea soarele, adormit, leneş şi ud… Şi asta se întâmpla la sfârşitul suitei despre care Sever Voinescu scrie: „Partea finala a suitei, animé et tumultueux, dupa cum cere partitura, a pus orchestra, brusc, in alta stare de spirit si publicul a simtit aceasta ruptura emotionala extrem de inteligent condusa.”.

Am găsit o filmare şi cu dirijorul Christoph Eschenbach:

Orbitor


    Credeam că voi ajunge topită ca o îngheţată (acasă era un fel de răcoaaaare Winterfresh) şi nu voi mai reuşi să întind cartea proaspăt lansată pentru a primi râvnitul autograf. D’abia astăzi, după atîtea vizite p-acolo! am simţit din plin „micimea” librăriei Humanitas-kretzulescu şi „puţintimea” aparatelor de aer condiţionat care trag cu greu aerul cald din încăpere (ce viaţă de aparat domne!). Şi după cum a rostit, domnul Gabriel Liiceanu, ca „pentru eternitate” (a mea, poate), când a trecut pragul librăriei, deja transpirat si puţin întârziat, „E cam călduţ aici…”, DA! a fost cam călduţ.

    Multă lume, tot felul de lume, numai lume peste tot, nu se mai vedeau nici cărţile de atîta lume câtă a fost prezentă la (de)mult-aşteptata lansare. La autografe s-a stat la coadă ca pe vremea lui Ceauşescu. Unii intrau în faţă, se fofilau, se dădeau drept reporteri (ce vrei, în ziua de azi chiar nu e greu să fii reporter! îţi trebuie doar un aparat de fotografiat şi lumea ţi se deschide fără să mai zici Sesam deschide-te). Până şi  Dan C. Mihăilescu, care, cu toate că îl văzuse cu o săptămână în urmă pe Mircea Cărtărescu şi mai luase şi autograf pentru el pe o Aripă dreaptă, a stat la rând cu lumea (de rând) şi nu a vrut să o ia în faţa publicului cititor, nici măcar la cererea domnului Cărtărescu, care şi-a arătat uimirea: „Ce faci domnule? Iarăşi tu?”, îndemnându-l apoi „Nu se poate! Să nu exagerăm! Vino în faţă!”. Pentru mine a fost o plăcere şi totodată onoare să aştept lîngă domnul  Dan C. Mihăilescu, o persoană care însufleţeşte atmosfera şi te înviorează chiar şi la 24 de grade. Şi ca să fiu sinceră, am cam tras cu urechea la ce a discutat cu un domn, cât am stat să ne vină rândul la autograf: accentul pus greşit în unele cuvinte, căldura teribilă de afară şi de dinăuntru, faptul că partea din stânga (a „cozii”) se mişcă mai bine decât partea unde stăteam noi… şi lucruri mai importante pe care nu le voi dezvălui aici dintr-o politeţe adecvată. Oricum, concluzia ar fi că şi ei sunt oameni.

    Cert este că  Dan C. Mihăilescu a aşteptat la rând ca să aducă un zâmbet pe chipul obosit al autorului Trilogiei spunându-i că stă la rând dintr-o voluptate a penitenţei şi că se stă la autografe aşa cum se stătea înainte ca să mai apuci să iei lapte. Genial… Am uitat instantaneu că stăteam în picioare, în căldură şi aglomeraţie de mai bine de-o oră. Un om pur şi simplu extraordinar.

    Pentru cei care salivează cu gândul că nu au reuşit să ajungă, că au muncit, că au uitat, ori că mai ştiu eu ce, o să redau o (mare) parte din discursul lui Mircea Cărtărescu, atât cât am reuşit să înregistrez:

„… am făcut tot ce-a ţinut de mine ca să nu împiedic producerea cărţii, să nu o silesc să meargă pe drumul meu, ci să o las să meargă pe drumul ei; am încercat ca o femeie gravidă să renunţ la vicii, la obiceiuri rele, între care nerăbdarea, de care spunea Kafka că este cel mai mare păcat omenesc, am încercat să fiu răbdător, minuţios, să fiu calm în momentele în care ceea ce venea sub instrumentul meu de scris nu era deloc calm, am încercat să-mi păstrez firea şi să las această carte să meargă pe calea ei, la bun sfârşit. Slavă Domnului acest lucru s-a întâmplat şi sunt foarte bucuros că darul primit de mine vi-l pot oferi mai departe, în continuare, dumneavoastră.

   Cum veţi vedea, Orbitor este o carte personalizată. De fapt, eu nu vă ofer acum un singur roman – Orbitor – ci vă ofer atâtea cărţi câţi sunteţi dumneavoastră. Pentru fiecare dintre dumneavoastră există o carte, altfel decât toate celelalte. O carte unică. În acest sens vroiam să spun că Orbitor este o carte ilizibilă. Ea nu este o carte care se poate citi, aşa cum nu poţi citi o piatră sau nu poţi citi un nor. Ea este o carte în care, însă, se poate ghici. Nu există o posibilitate de decriptare a acestei cărţi, pentru că ea nu are nimic criptic. Nu există o posibilitate de descifrare, pentru că ea nu are un cifru. dar în ea poţi ghici aşa cum cei vechi ghiceau pe carapacea de broască pe care o ardeau în foc, iar ea crăpa în anumite forme, aşa cum cei vechi citeau în palmă; mai citim uneori şi noi în palmă sau în cafea… Deci, citind această carte nu descifraţi mintea mea, ci, dacă ea este bună de ceva, descifraţi propria dumneavoastră personalitate, aşa cum încercăm să facem atunci când ghicim în palmă. Nu este nimic de înţeles în această carte. Este doar de trăit. Nu este nimic de explicat, este numai de mângâiat. Este o carte senzuală, într-un anumit fel. Aşa cum vă spuneam, ea este doar o jumătate de carte, iar cealaltă jumătate este în mintea dumneavoastră. Pentru ca ea să apară, această carte, ea trebuie să fie completată cu jumătatea pe care o puteţi oferi dumneavoastră. Ca o metaforă, tot biologică – pentru ca un copil să se nască este nevoie de doi gameţi. Unul vi-l ofer eu în acest obiect mort, în acest obiect multifolial, care este o carte. Pe celălalt trebuie să-l aduceţi dumneavoastră. Cel mai tare m-ar întrista o lectură pasivă a acestei cărţi, o lectură fie care se împotriveşte permanent cărţii, fie o lectură care o acceptă cu desăvârşire. Nu, ea trebuie să fie un melanj, de împotrivire şi de acceptare, de plinuri şi de goluri, de mintea mea şi de mintea dumneavoastră.

   Vreau să mulţumesc tuturor celor care veţi duce până la capăt această carte. Veţi vedea că nu e uşor de dus până la capăt. În volumul doi spuneam că eu am introdus un fel de site, din loc în loc în carte, un fel de locuri în care un cititor mai puţin decis va abandona cartea pentru că, spuneam acolo, sunt mulţi chemaţi, dar puţini aleşi. Eu aş vrea ca fiecare dintre dumneavoastră să depăşească absolut normale momentele de neîncredere, de criză în lectura acestei cărţi şi în ciuda greutăţilor care se ivesc pe parcurs, a momentelor mai sterile, să reuşească să ducă până la final, pentru că dacă sînt infinit recunoscător pentru ceva în această trilogie este mai ales pentru final, mai ales pentru că mi s-au dat cele două finaluri succesive, după cum veţi vedea.”

   Oftez a bine, admir mândreţea de autograf şi d-abia aştept să pun mâna pe Orbitor – corpul, deocamdată o să fie luat cu împrumut de la cine s-o găsi şi se milostiveşte de mine, asta fiindcă vreau să-mi iau primele două volume în toamnă că poate seamănă coperta cu cea a ultimului. Dacă nu… asta e.

    Un fel de P.S.: Mulţumesc celor de la Kretzulescu pentru muzica pe care au ales-o ca fond după terminarea conferinţei. Yann Tiersen… (dacă nu mă înşel, chiar muzica de pe coloana sonoră a filmului Le fabuleux destin d’Amélie Poulain).

    Şi totuşi am impresia că am uitat ceva… nu acolo. Poate că nici aici. Undeva. În mine. Da… poate că asta e. Un greier care sare de colo colo, nu are astîmpăr. E sigur impresia pe care mi-o lasă o persoană ce-o cunosc doar din scrieri. Pentru mine este ceva nou. Recunosc, este primul autor care mi-e drag, cu toate că nu i-am citit, încă, în întregime opera, şi pe care îl văd în faţa mea, se mişcă, îi observ gesturile ce sunt ale unui om obişnuit, îl privesc în ochi şi îl aud vorbind chiar lîngă mine, la nici un metru distanţă. E viu, respiră acelaşi aer pe care îl respir şi eu, se ridică de pe un scaun, se aşază, bea apă, transpiră. Cartea… cred că o carte, aşa cum bine a spus şi dumnealui, este un obiect mort. O carte nu devine vie singură, ci numai noi avem puterea să o „înviem”. Aşa se întâmplă şi cu persoanele din jurul nostru. Poate că nu cunoaştem cu adevărat o persoană, dar îi putem simţi sufletul… Şi a simţi înseamnă a trăi.

    Da, o carte bună nu se citeşte, ci se trăieşte.

Citește în continuare ‘Orbitor’

plastilină


…încercăm să ne modelăm viaţa după un set de norme impuse de societate, ne schimbăm atitudinea pentru a face pe plac unora ori altora, adăpostim în suflet sentimente refulate pentru a lăsa loc unei aparenţe de ”sunt bine/sunt ok (!)”, prejudecăţi inventate de minţi frustrate ne influenţează, într-o mare măsură, deciziile (pentru că suntem, uneori, prea slabi să nu ţinem cont de ele) şi lista poate continua, însă scopul acestui post nu este nicidecum acela de a amenda un comportament uman, pe care, în definitiv, cu toţii l-am avut, într-un anumit moment.

Motivul este unul singur – să ne reamintim pentru câteva clipe de copilărie şi… plastilină.

Nu cred să existe cineva care să nu fi încercat minunatul sentiment al creaţiei atunci când modela cu degetele mici şi neîndemânatice, bucăţele lipicioase şi colorate. Şi acel sentiment de responsabilitate, pentru ca totul să iasă cât mai frumos, iar privirea înţelegătoare a părinţilor să ne aprobe şi să ne aprecieze munca…

O amintire foarte dragă mie, este ziua în care am reuşit să termin planşa ce reprezenta pentru mine universul ideal: o casă mică, cu horn, uşă şi două ferestre, un omuleţ (care ar fi trebuit să mă reprezinte pe mine, dar am preferat să-l fac bărbat fiindcă îmi doream să-i fac o pălărie de soare – de felul celor pe care observasem eu că se poartă doar atunci când se stă pe câmp şi se lucreză pământul…), un cal (uf, cât am mai muncit la el! probabil pentru că îmi plac enorm de mult caii şi vroiam să iasă perfect. dar, credeţi-mă…chiar este greu să modelezi un animal!) un gărduleţ şi o fântână dintr-acelea care au cumpănă şi găleată. La fântână ţin minte că m-a ajutat şi mama deoarece nu prea ştiam cum arată. Deci, maman, la următoarea fântână promit că încerc să mă descurc singură…

Dar cel mai mult îmi plăcea mirosul… acel miros de brut, de nou. mirosul primordialităţii.

De curând, am descoperit că această îndeletnicire ingenuuă bucură puţinul timp liber al Dianei, o prietenă care mi-a dat acordul de a posta câteva din creaţiile ei de început.

Vă îndemn, deci, la o altfel de modelare…

      img_3169.jpg     imag059.jpg

                                                             ”cei trei prieteni”

      imag051.jpg     imag057.jpg 

(părerea mea este că aici Diana le-a zis o glumă, iar ei se prăpădeau de râs…) 

                                 img_3168.jpg

Melci şi bărcuţe


Vara, furtuna are miros de melci.

De foarte mult timp nu am mai avut parte de o vară aşa furtunoasă. În privinţa asta, pot spune că natura e generoasă cu mine. Îmi place să-i privesc spectacolul (mai e şi intrare liberă!) jucat mereu pe aceeaşi scenă – Cerul. Scena asta a teatrului ceresc e podeaua pe care tot se iubesc norii, fac dragoste (cum îi ziceam şi oanei – alt suflet îndrăgostit de nori) şi iscă furtuni, se sărută cu fulgere şi îşi soptesc iubirea prin tunete. Răvăşesc cearşaful albastru al cerului şi transpiră cu stropi de ploaie, ca după o noapte plină de amor…

Vă las. Mă duc să fac bărcuţe din cerceluşi lungi şi verzi, să le privesc cum plutesc uşor în pârâiaşele de ploaie de pe stradă şi se opresc în golfuri mici de băltoacă…

Azi şi eu miros a melc. Sunt melcul care-şi aşteaptă cuminte furtuna…

      sa403569.jpg

Citește în continuare ‘Melci şi bărcuţe’

Ploaie de vară


 

      Imi place ca apare cand te astepti mai putin, te prinde intotdeauna nepregatit si te uda groaznic (de bine), dar nu poti sa te superi pe ea. Nu racesti niciodata din cauza ei pentru ca esti prea fericit cand se opreste si zambesti de figura de pui plouat pe care iti imaginezi ca trebuie sa o ai.

      Istoria ploilor de vara ar suna cam asa: se pornesc din niste nori naravasi care alearga pe cer ca niste armasari salbatici, le intalnesti intr-o zi teribil de calduroasa si sunt cele care te racoresc intotdeauna, aruncandu-te in nostalgii. Mirosul de praf umed iti aminteste de zilele in care te ascundeai impreuna cu alti copii in scara blocului si traiai din plin emotia unei aventuri in mijlocul naturii dezlantuite, descrisa numai in cartile cu naufragiati ale lui Jules Verne unde actiunea se petrecea bineinteles pe insule pustii cu nisipuri albe si nesfarsite (insule care se dovedeau a fi populate de canibali).

      Hey! Numai eu am simtit asa?? Probabil ca imaginatia mea de copil era mult prea bogata. Era vorba, totusi, de o scara de bloc…

      Imi plac frunzele smulse de vantul ploii (e chiar furtuna, dar mie imi place sa o alint) de vara, chiar daca am o oarecare mila si regret viata lor prea scurta (mor tinere si nu vor simti vreodata toamna care le imbatraneste…oara asta nu inseamna ca, de fapt, ele sunt acele frunze anarhice care nu au vrut sa contribuie la melancolia tomnatica si sa asiste la iubirea ce se consuma molcom prin parcuri?). De ce imi plac? Cand privesti asfaltul ud si vezi ca i-au crescut ochi si mai observi ca sunt si verzi (de
frunze) parca iti mai vine sa traiesti, nu gluma! Cand natura lasa urme (ori semne) iti dai seama ca nu esti singur.

       Apoi, ar mai fi ceva: ca in orasul asta mereu aglomerat si mereu trist, toata lumea alearga (la propriu!) si toti sunt atat de departati si despartiti unii de ceilalti, atat de inecati in propriile ganduri (cand in interior e seceta), prea deconectati de natura si inutil preocupati de ce urmeaza sa faca…incat e imposibil sa nu vezi ca ploaia asta aparuta din senin ii uneste sub refugiile din statii, in gangul de la Romana ori sub copertinele de la intrarile in magazine, ii face sa priveasca spre cer (chiar si pentru a vedea cat timp o sa mai dureze???), le aduce un zambet sau o injuratura…altfel spus, le alunga, chiar si pentru cateva minute, acele ganduri murdare de noroiul uscat.

        Eu…

        Eu doar astept sa scap de examene si sa prind ploile de vara undeva la tara ori la munte, sa le simt mirosul ascunsa sub umbrela unui stejar batran, sa privesc din cerdac cum danseaza frunzele gadilate de greutatea stropilor si cum se infoaie de bucurie ratustele, ori sa ma las pur si simplu in voia naturii si sa privesc spre cer pentru a simti picaturile pe obraji si pleoape, apoi sa scot limba :) si sa gust ploaie curata. Ploaie de vara.

        Da. Cam atat.

           27107129-l.jpg


Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed