Archive for the 'dece-uri şi d-aia' Category

arată(-te)


     Primesc un sfat şi regăsesc în el cuvântul „oamenii” (obligatoriu articulat!). Cât de uşor vorbim la modul general! Ni s-a îngreunat degetul arătător şi nu-l mai putem ridica şi îndrepta spre nimeni şi nimic. Ar trebui să lăsăm manierele deoparte şi să arătăm cu degetul. Spre noi.

plecări


    Ce sunt plecările dacă nu un zbor de albină de pe floarea ce nu mai poate să-i ofere polen? Nu vom pleca decât atunci când prezenţa noastră devine inutilă, când rămânem în urmă ori o luăm înainte faţă de locul unde ne găsim, faţă de persoana care se află lângă noi. Când ne trezim singuri – spic de grâu pe un câmp ce abia a fost treierat.

    Şi totuşi, unele plecări sunt o fugă. Un simptom dureros al unei laşităţi pe care nimeni nu vrea să o recunoască. Sau dovada curajului de a alege pentru tine, pentru alţii…

    Eu văd oamenii altfel. Pe unii îi văd cum îşi târăsc picioarele pline de zgârieturi şi bube, tălpile numai răni de la prea mult mers, dar nu sunt obosiţi, ba chiar zâmbesc şi glumesc, de parcă nimic nu i-ar durea. Şi sunt sinceri. Alţii umblă mereu pe o bicicletă. De fapt, au devenit bicicletă. Aşa cum alţii s-au transformat în oameni-rucsac, oameni-maşină…

    Plecările au sunetul lor. Sunet de uşi trântite, de lacrimi, glasuri mute de priviri sfâşietoare… Plecarea mea, însă, va avea sunetul unor roţi de tren.

2002-22-20.jpg

măştile mele


          

             Trebuie să ştiţi că m-am gândit mult până să mă decid să scriu şi despre măşti. Mi se pare un subiect mult prea discutat şi în jurul căruia toţi au filozofat până i-au ajuns la os.

            Din pricina asta cred ca noţiunea de ‘mască’ de astăzi s-a depărtat mult de sensul ei iniţial. Iubesc măştile şi sunt pur şi simplu fascinată de modul în care oamenii înteleg să materializeze umbrele şi luminile feţei pe o bucată de lemn. De aceea nu voi accepta alt sens decât sensul propriu. (oare chiar orice trebuie să se metaforizeze sau figurizeze??)

             Acum, de exemplu, e trendy să spui ”asta e, de fapt, o mască a lui”. sau: ”nu vezi fată, că poartă o mască tot timpul?!”.

             Tare ciudat! Eu nu văd măşti decât pe un perete din holul casei mele şi, în rest, la muzeu (sunt câteva la Antipa). M-am uitat până şi în oglinda mea obiectivă (e de birou şi toate lucrurile de acolo trebuie să fie serioase şi să aibă un obiectiv precis) şi am văzut doar faţa mea obişnuită. Poate mai palidă, poate mai obosită de tot şi toate, mai încercănată, dar să fim serioşi! nu am văzut nici o mască (adevărul e că nu suport nici crema de faţă!).

             Ah, şi ca să nu uit! nici nu cred în expresia ”o mie de feţe”.

             Oamenii vor întotdeauna să asocieze lucrurile ce nu se văd cu ceva din lumea materială. Greşeală dureros de matură. De fapt, ce schimbăm noi nu sunt măşti, nici feţe sau alte asemenea lor. Ci sunt chiar cuvintele. Le luăm frumos de pe umeraşul unde stau şi aşteaptă, unele cuminţi şi timide, altele mişcătoare şi nerăbdătoare, altele ţipătoare…şi le îmbrăcăm (doar nu o fi să umblăm dezbrăcaţi?!). Nu ni le punem nici pe faţă şi nici nu le oferim pe vreo tavă. Dacă ne e cald şi ne dezbracăm, le aruncăm pe unde apucăm şi să le ia cine o avea nevoie de ele…

            Acum că aţi aflat (sunteţi în cunoştinţă de cuvânt), să aveţi grijă ca nu cumva vreun cuvânt aruncat de la fereastră (cuvânt sinucigaş?!) să vă lovească drept în moalele sufletului

masti.jpg      

P.S.    Ştii doar că sunt friguroasă şi am picioarele reci şi vara. Acum înţelegi de ce te rog atât de des să mă înveleşti cu ale tale cuvinte…

căldura căldurii noastre


Iubim căldura artificială c-un fel de poftă de iarnă permanentă ce-o vrem în suflete.

Ne place să ne pierdem privirea (într-o contemplaţie admirativă?!) printre elemenţii tuturor caloriferelor ce ne ies în cale şi zac lasciv pe un perete.

Ştim că nu pot să încălzească decât o cameră, ştim că dacă le atingem o să ne frigem palmele şi mai ştim că atunci când vom ieşi afară o să ne fie mai frig decât frigul din noi.

Şi totuşi, iubim iarna, chiar dacă spunem că aşteptăm primăvara.

De ce?…

Căldura asta naturală care pentru unii apare foarte rar şi poate o singură dată în viaţă, căldura asta venită de Sus (ca să ţină cald căldurii noastre), ne sperie îngrozitor.

Avem o frică de un bine trecător, o teamă ce ne-a ajuns până la oase, ca un reumatism vechi şi netratat, transmis din generaţii. Şi reumatismul ce ne macină şi pe care-l gustăm cu o plăcere sadică şi nebună, încă de tineri, ne-a îmbătrânit şi iată-ne fără riduri de prea puţină viaţă ce trăim.

căldura potrivită nici nu arde şi nici nu sufocă. vei simţi că e ca a ta doar atunci când vei vedea şi „soarele”…

img_6705.jpg

reply ‘tu’ sender


54884224-m.jpg 

vreau să le numesc chiar asa: „constatări cu „că”, de toţi şi demult ştiute”

viaţa îţi dă cîteva palme ‘de trezire’ exact când dormi cel mai bine (somnul de dimineaţă dintr-o zi de duminică când ştii că o să ‘leneveşti până târziu’. mie imi place să-i zic „somn dulce”), iar tu trebuie să înveţi din asta că ar fi bine să renunţi la cafea şi să te mai trezeşti şi singur.

ai nevoie doar de o zi pe care ţi-o cumperi de la aprozar (destul de ieftin) ca să poţi simţi gustul unor gânduri ce se amestecă stupid ca într-un mixer.

, atunci când îţi propui ceva – cu încăpăţânarea unui copil răsfăţat, care se pedepseşte singur (crezând naiv că vor suferi părinţii), privându-se, astfel, de ce i-e lui mai drag: joacă şi dulciuri. si asta pentru simplul motiv că i-a fost refuzat omuleţul Superman – da, tocmai atunci intervine o lege (a lui Murphy?!) care îţi strică tot planul şi se intamplă exact contrariul (respectiv, în exemplul dat – începe să vorbească stomacul cu tine şi te sperii ori simţi că mori…de plictiseală; trebuie luate măsuri. deci, te duci şi mănânci, apoi fugi repede la joacă!)

că…reply-ul astă este, în parte, către mine…

ah, şi era să uit încă doi „că”…

că unele noduri se mai pot desface, dacă nu le strângi prea tare sau dacă nu le faci fundă (?!)

si că nu toate nodurile sunt din sârmă…

…e cu fistic


” Stii care e chestia? continua Adrian cu o voce tare o discutie mai veche. Tot stau si ma intreb. Ce suntem noi? Care e conditia noastra? E adevarata? E falsa?”

„E cu fistic, zise Tudor, dar ce te-a apucat?”

„Stai, ce e cu fistic?”

„Conditia noastra.”

„Ha, ha, adica nu, sa nu patinam pe vorbe. Societatea nu suporta alunecarile, nu ingaduie derive individuale. Ea cere individului responsabilitate, luciditate. Si noi trebuie sa dam inmiit.”

„Las-o la insutit!”

(…)

„O sa ma feresc de lacuri, de litoral si de raurile curgatoare ce depasesc adancimea de o jumatate de metru…” Apoi grav: „De ce sa incurajam lichelismul, toti paraciosii si leprele de la scoala primara sa se transforme in atotputernici, oameni invizibili de care trebuie sa ne ferim, la care trebuie sa ne gandim de cate ori scoatem o vorba din gura? Am spus chestia asta si la sedinta, pentru ca mie tocmai asta imi place in socialism: libertatea.”

(Marin Sorescu – „Trei dinti din fata”, 1977)

‘no more’ aripi


da7f.jpg

Da-i societatii aripi si le va arde pe rug. E invatata sa mearga de-a busilea, sa mearga pe picioroange. N-are nevoie de aripile tale.


Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed