Archive for the 'depozitul' Category

bugging


 pentru voi…

p.s.: mulţumiri cu bugs-hugs lui Cricri

Anunțuri

un samedi soir sur la terre


telecomandă-n pungă


    Îşi mai aminteşte cineva că atunci când au apărut şi la noi televizoarele cu telecomandă nimeni nu vroia să scoată minunăţia de instrument (fascinant prin drăgălaşele şi coloratele-i butoane) din punga de plastic în care venea ambalat? Şi o ţineau aşa ca să nu se murdărească sau să se zgârie. Lipeau punga cu scotch şi când se făcea ferfeniţă nu era nicio problemă – se găsea prin casă altă pungă curată şi nişte scotch ca să nu evadeze sceptrul.

    P.S.: Îmi cer scuze persoanelor care mai au acest obicei… 

de vară caldă


  

uneori, stări strâmbe în care lumea-miracol ne lasă indiferenţi. păcătuim prin absenţa – nemartori. atunci raţiunea aminteşte inimii unde trebuie să se întoarcă.

(Johannes)

   Ora 20. N-ai întârziat. Mă tem în fiecare seară că n-ai să mai vii.

   Şi o dată cu tine o să dispară şi aceste seri minunate în care mă îmbăt cu alcoolul ce ne-a fost dăruit fiecăruia, dar pe care unii îl beau ca pe apă, iar alţii îl confundă cu spirt şi îşi dezinfectează rănile cu el. Acest alcool în care sunt lăsate la macerat mii de senzaţii, mirosuri, amintiri, şi mai presus de toate, sunete. Da. Sunete de vară. Nu m-am gândit niciodată că fiecare anotimp are sunetul lui. Că orice zgomot capătă vibraţii şi ecouri în funcţie de anotimp.

   Aseară ai fost puţin tristă. Sau mi s-a părut? Poate căldura e de vină. Sau poate că un dor de altă pană, mai neagră, mai frumoasă ca a ta. Ultima notă a fost mai jos decât de obicei. Ei, da. Am început să te cunosc. Nici nu trebuie să-mi mai spui ce te supără.

   La ora asta e încă atâta lumină. Ai venit, dar ai stat puţin. Te-ai dus mânată de dorinţa ta permanentă de căutare. Sau poate că mai profiţi de zilele lungi care sunt d-abia la început.

   Zile lungi de vară din care îţi mai aminteşti cu plăcere doar de clipele petrecute la umbră când priveşti căldura cum se prelinge jucăuşă înaintea-ţi, deformând imaginile, distorsionând realitatea. Sau cum îţi simţi talpa afundându-se în asfaltul moale ca o plastilină, atunci când eşti nevoit să învingi distanţa prin oraşul sufocant de rece.

   De ce în fiecare seară? De ce această exactitate temporală? Este o datorie printre legile-instincte ale cântătoarelor? Sau poate o descărcare a micului suflet de povara zborului zilnic. Povară? Ciudat. Nu credeam să pun acest cuvânt în spatele mic (ca să nu zic „cârca”) al unei mierle…

   Dacă într-o seară n-o să mai vii să îţi aşezi picioruşele negricioase pe crengile copacului din faţa casei mele, o să cred că mă înşeli… cu alt copac, cu altă fereastră de la care poate cineva te priveşte şi îţi ascultă cântul.

   Să ne înrădăcinăm într-un loc, să ne agăţăm de crengile unui copac pe care îl vedem noi că ar fi rezistent la furtuni, viscole, fulgere, că are o coroană stufoasă care ne va apăra de soarele ucigător din timpul verii? Sau să ne lăsăm aripile să ne poarte mereu spre alte crengi, spre alte ferestre unde să lăsăm melodia sufletului să iasă ca dintr-o cutiuţă muzicală ce nu rugineşte, nu oboseşte niciodată? 

   Îmi spuneam că sunt privilegiata mai multor păsări. Una dimineaţa, alta seara şi câteva în timpul zilei, rătăcite printre crengi, cântând fericite o „trilurilogie” fiindcă ceva mărunt (pentru noi) şi minunat li se întâmplase (o sămânţă găsită fără prea multă trudă, o îngheţată căzută din mâinile unui copil şi care s-a nimerit a fi – bucurie! – şi într-un loc retras, ori o mierlă sau mierloi pe care l-a regăsit după mult timp de zbor şi pe care îl credea plecat din cartier…). M-am înşelat. Un singur suflet cu aripi de cărbune îşi transpune toate stările în minunate simfonii matinale ori serale. Acelaşi suflet melodios şi dimineaţa şi seara.

   Ai plecat şi nu ai mai sosit. Pe unde şi cui îţi cânţi ziua ce-a trecut?

   Pentru cine nu are somn şi prinde uneori zorile cu ochii sufletului larg deschişi nu este o noutate ce voi spune. Păsările încep să cânte de la ora 4.30. Mierlele sunt primele. Sau cel puţin aşa este aici unde mă aflu eu, unde soarele răsare în stânga ferestrei şi apune în dreapta ei. Le asculţi şi ai spune că nici nu au dormit. Sunetul lor este atât de clar, încât ai impresia că l-a spălat o ploaie şi e curat, lipsit de impuritatea lucrurilor care ar putea să-l lovească şi să-i distrugă notele. Ai putea să te gândeşti chiar că este momentul (începutul zilei, bineînţeles!) în care îşi acordează instrumentul portocaliu care-o ajută şi să supravieţuiască, dar şi să-şi hrănească puii ce-o aşteaptă mereu mai înfometaţi.

   Şi îşi sfârşeşte ziua aproape la fel. Într-o simfonie ca un imn inchinat orelor-lumină ce-au trecut. Oare noi nu ar trebui să facem la fel? Să ne cântăm în felul nostru, la început stângace, momentele zilei, momentele vieţii?

   Ora 21. Eşti mai departe. Dar te aud. Ştiu că te vei apropia mai mult şi te vei aşeza pe creanga căreia i te dăruieşti în fiecare zi cu voluptatea înălţătoare a cântecului, creanga pe care uneori mă surprind că o privesc în gol, aşteptându-te.

   Dacă ţi-ai pierde glasul, te-aş mai iubi?

   Simt sunetele fiecărei melodii pe obraji. Poate fiindcă atunci când ascult ceva cu plăcere (mi s-a întâmplat chiar şi când ascultam pe cineva rostind cuvinte transformate-n melodii de viaţă) închid ochii, dacă împrejurările îmi permit asta. Unele note înţeapă aerul şi le simt pe faţa-mi ca nişte ace ce se înfig lacome într-o papiotă. Altele, însă, mângâie, alină, vindecă. Ca o aripă de înger.

   Dar nu mă întristez dacă tu nu ştii nimic. Poate că aşa e mai bine. Poate că dacă ai ştii nu ai mai veni sau ţi-ar fi teamă ca într-o zi să nu mă dezamăgeşti cu triluri scurte şi puţin supărate din pricina oboselii. Pentru că tu nu ai ştii nici că mi-ai devenit dragă pentru simplitatea şi aparenta uşurinţă cu care poţi da viaţă naturii fără să ceri nimic în schimb. Nimic.

   Ce ar fi o pădure fără nimeni să-i cânte frunzele? O pădure a vântului.

img_0799.jpg

comentarii şi căutări


      Ideea mi-a venit încă de când am descoperit „minunata invenţie” a blogului pe wordpress, care, sinceră să fiu, m-a cam scos din toţi săriţii şi nesăriţii din pricina ciudăţeniilor ‘administrative’ de care mă tot loveam pe aici (eu care sunt normală meritam şi aveam nevoie de loc! deci, vă rog, un pic de respect…). Acum nu ştiu dacă şi prin alte părţi (de bloguri) e la fel, dar ăsta pe care scriu eu este tare încăpăţânat. Ori nu suntem noi ‘făcuţi’ unul pentru celălalt!

      Şi totuşi l-am iertat pentru că e darnic. E bun, ca un moş crăciun modern care scoate din sac tot felul de informaţii despre toţi cei care vin şi pleacă de pe locşorul meu, care caută… care caută. Aici e bucuria mea. Există o „mică avere” la care ţin mult, mi-e dragă, simpatică, am strâns-o cu sârg. Este un mic ghem cu tot felul de cuvinte pe care voi le căutaţi, ajungeţi aici (din întâmplare – uneori fericită, alteori probabil nefericită şi vă enervaţi – nu era ceea ce vroiaţi să citiţi) şi treceţi mai departe, dar mi le lăsaţi mie totuşi, ca un fel de souvenir… pe ele, cuvintele.

      Şi vă mulţumesc. Să nu vă opriţi din căutări niciodată.

      Nu o să le comentez pe toate (cel puţin nu acum). Ar fi poate prea plictisitor. Cuvintele/ expresiile sunt exact cum mi le-a dat şi mie moşu’ virtual.

*

      vis nori cer ochi poze – îmi dau seama că aş putea să fac o propoziţie filosofică legând cumva aceste cuvinte. Ca de exemplu:    Cerul ne face poze cu norii săi, iar dacă vrem să-i prindem blitzul trebuie doar să visăm cu ochii deschişi.

      istoria prajiturilor de casa – prăjiturile de casă au o istorie a lor? Descopăr şi nu-mi vine să cred. Dar trebuie. Să cred.

      eu te iubesc iar tu ma minti mp3 – se întâmplă şi la case mai mari şi la case mai mici. Se întâmplă peste tot. Mai ales în melodii mp3.

      intamplari ale rockerilor  – Hey, dar ştiam şi eu asta! Rockerii au întâmplarile lor (multeeee!), dar nu ştiu ce să caute p-aici…

      fata fara riduri – de ce? Faţă fără riduri, fără urme de viaţă…

      ganduri de suflet ganduri de copil – E ciudat dacă am fost atât de impresionată încât toată faţa mi se înroşise? Nu ştiu… e bine oricum.

      norocei din 2007 – fiecare an are noroceii lui? Eu îi vreau pe ăia din 2006. Îi are careva? Fac schimb cu unii mai vechi, de prin ’93.

      mincaruri de vara – maman m-a tot pus să-i caut reţete culinare. Mă întreb ce-a făcut respectiva gospodină când a realizat că eu nu am nicio reţetă :(

      ganduri despre viata de elev – concluzie: „gânduri” este utilizat prea des. Gânduri de bine, gânduri de sărbători, gânduri de plecare, gânduri de mine, gânduri de tine. Clar. Am plagiat teribil. Câtă lipsă de originalitate! Până şi titlul blogului… Şi totuşi, cine poate să ne spună câteva gânduri despre viaţa de elev?

      mama pamantul – neah! Sună mai bine în engleză – Mother Earth. mda… am scris şi despre mama şi despre pământ, dar despre mama pământ nimic. uf! altă persoană dezamăgită.

      duminica dimineata – este şi preferata mea. Ador dimineţile, duminicile şi dimineţile de duminică. D, d, d, d…

      teama de ganduri – şi eu o simt uneori.

      ganduri ale teatrului – şi cum ziceam… prea des. Interesanta personificare. Din păcate, TNB-ul nostru nu cred că mai gândeşte.

      despre lene –   ~ se pot spune multe. În principiu e o boală, devine contagioasă numai din vina ta şi se combate cu voinţă. Şi cu grijă.

      semnul creionului – altă dată să nu-mi mai faci semn cu mâna dacă mă vezi. Fă-mi semn cu creionul şi o să înţeleg. Aici nu prea am înţeles ce se vroia. Dacă şi creionul are semnul lui, atunci cine e neînsemnat?

      cum să nu ne pierdem pe cărare – niciodată nu te pierzi. Teama care te cuprinde uneori te face să te simţi pierdut, pentru că atunci când te-ai rătăcit ţi-e frică. Drumul nu duce spre casă? Nu-i nimic, uneori ne descoperim adevărata casă în altă parte…

      daca nu cer prea mult – cum de ţi-a trecut prin minte aşa ceva? Nu ceri deloc prea mult. De fapt, prea mult în comparaţie cu… ce?

      ganduri soapte de iubire – atât.

      doar luna si stelele mi-au ramas sa-mi – continuarea nu o am nici eu. Şi nici nu o vreau. Mie mi-au rămas mai multe.

      ganduri si ploaie – şi acum când scriu plouă. E furtună iar. Just. Gânduri şi ploaie…

      suflet de copil – trebuie redescoperit în fiecare din noi. El există acolo şi câteodată plânge fiindcă uităm să ne jucăm cu el.

      inima rupta(poze) – cine are timp să facă poze când îşi rupe inima? Sau îi este ruptă. Fuga la doctor să ne-o pună în ghips. Sau repede o lipitură cu Picătura. În fine…

      o dorinta neobisnuita de somn – depinde cum ţi-o potoleşti. Sau cum ştii să profiţi de ea. Încercaţi fără teamă o astfel de dorinţă în doi, preferabil într-o după-amiază ploioasă. Somn uşor (în doi)!

      stelute de pus pe tavan – zâmbesc complice. Deţin şi eu o colecţie impresionantă din acest gen de steluţe. Le recomand cu lumină în noapte.

      adrian – imi pare rau ca am imbatranit – Adrian?? Tu eşti? Care Adrian? Mie chiar nu-mi pare rău, dar dacă tu zici…

      o sticla de vin si o femeie – ştia sorescu ce ştia! Lucrurile astea două sunt la mare căutare.

      cum scap de melci? – cum adică cum? Centru de plasament pentru melci „Cochilia care lasă urme”, adresa – str. „Tufişurilor mereu udate de ploaie”, sectorul „frunzelor dulci”.

De-a cuiul


Unul o face pe cuiul altul pe cleştele

Ceilalţi pe meşterii

Cleştele apucă cuiul de cap

Cu mâinile cu dinţii-l apucă

Şi trage de el şi trage

Să-l smulgă din podele

De obicei nu-i smulge decât capul

Fiind greu să smulgi din podele un cui

Meşterii spun atunci

Nu-i bun cleştele

Îi despică fălcile îi rup braţele

Şi-l aruncă pe fereastră

Mai apoi altcineva o face pe cuiul

Altcineva pe cleştele

Ceilalţi pe meşterii

(Vasko Popa – Vol.”Câmpia neodihnei”, 1956)

Atunci, ca şi acum


     TEXTE  CU  CÂNTEC     

… Şi totul foarte frumos până când am început să înţeleg.

– Ce zice? Care a fost ultimul cuvânt?

      Vecinul meu din dreapta este un tânăr care-mi pare foarte cunoscut. Probabil dintr-o caricatură. Pe fruntea lui, care seamănă cu un şezlong, ai impresia că orice idee mai serioasă adoarme după două minute. Îmi răspunde după o pauză destul de lungă, în care eu, ca să nu stau degeaba, am făcut constatările de mai sus.

– „Of”

– Şi primul cuvânt?

– „Oftez” – dar mata n-ai urechi?

– Vasăzică, Oftez şi mi-e drag a ofta, of.

       Încep să devin atent. S-a terminat, aşadar, cu „zborul pe aripile melodiei”. După vreo douăzeci de oftaturi, artista se retrage. Oftez şi eu uşurat. Vecinul meu din dreapta, strigă „bravo” şi „bis”, aşa că am ocazia să ascult de la început versurile (nu mai pot să mă concentrez şi asupra melodiei): Oftez şi mi-e bine aşa, of,/ Oftez şi mi-e drag a ofta, of,/ Oftez dorul meu, dorul tău,/ Dar fără el e şi mai rău.”

       Aflu că versurile sunt de Aurel Felea. Cine m-a pus să vin în concert? Să petrec „o seară plăcută”, cum scrie şi-n program, delectându-mă cu asemenea texte de muzică uşoară? Ascultaţi: Dacă, dacă n-ar fi dacă/ Dacă, dacă n-ar mai fi,/ Dacă, n-ar fi dacă/ N-am avea ce povesti.

       E foarte frumos. Aşa ceva poate improviza oricine şi la orice oră din zi şi din noapte, despre orice subiect, nu numai despre „dacă”. Despre aer comprimat, un meci de volei, ADAS. Încerc şi eu de probă, un text despre şiret: Ce-i şiretul, ce-i şiretul?/ Ce-i şiretul?/ E o aţă/ Cu care să te legi la un pantof./ Dar ce sfoară-afurisită/ Că nu seamănă deloc c-un cartof.

        Dacă l-aş intitula Draostea şireată şi l-aş trimite Uniunii Compozitorilor, precis l-aş auzi apoi la radio.

        Dar să mai ascutăm în continuare un text semnat de I.Berg şi Radu Zaharescu: Nu, nu, nu/ Nu vreau „dacă”./ Nu, nu, nu! / Ca o placă/ Nu, nu, nu/ Vreau să tacă/ Gramofonul meu imediat.

        Nu credeam să existe un patos al stupidităţii. Devin gânditor. De ce nu apelează compozitorii totdeauna la poeţi? Unde găsesc asemenea textieri? Şi, în definitiv, ce e textierul? Poet? Nu. Prozator? Să mă mai gândesc. Şi oare textierii ăştia când „creează”, cu ce creează? – Privirea îmi alunecă melancolică pe pantofii interpretei (au ieşit nişte modele noi, cu vârfuri foarte ascuţite). Cu un vârf şi mai ascuţit decât al acestor pantofi, cu un adevărat spiţ lovesc aceste versuri plate, banale, stupide, în bunul-gust al publicului, în dragostea pentru muzica uşoară.

– Urmează un cântec de dragoste. Melodia de E. Deda, pe versuri de Al. Andi şi R. Stănescu.

        Dragostea… pe câţi poeţi n-a inspirat…. În sfârşit, voi asculta şi un cântec pe nişte versuri frumoase.

        Crede-mă, caută-mă, strânge-mă,/ Lasă-mă, ceartă-mă, iartă-mă,/ Aşa-i dragostea.

        Îmi vin în minte versurile pe care le cântă preşcolarul Nicuşor, pe strada mea, versuri adaptate de… vârsta lui, după o reclamă auzită la radio: Suc de roşii, suc de roşii/ Bea copiii, bea şi moşii/ Că conţine/ Vitamine.

        Pentru a stăvili furia sonetelor, care bântuia în Germania, Heine propunea să se introducă un impozit pentru fiecare sonet nou. Oare n-ar fi cazul ca autorii unor asemenea texte să plătească zilnic o taxă fiecărui cetăţean care are aparat de radio sau frecventeză concertele de muzică uşoară?

        În continuarea concertului urmează…. dar ce să mai vorbesc? Din trei cântece, unul este făcut pe un asemenea text. Inima e comparată cu o „gură de apă”, cu „spaţiu locativ”; sărutul e un „biscuit”, şi aşa mai departe. Vecinul meu din dreapta e transpirat de emoţie. El „gustă” textele, plescăind din limbă. Într-adevăr, el are urechi. Am impresia că după fiecare platitudine pe care-o ascultă cu entuziasm, urechile-i mai cresc cu câţiva centimetri.

– Daţi-mi, vă rog, voie să ies.

        Până la uşă mâ-ntovărăşeşte , ca o îmbrănceală, declaraţia răstită, într-o gamă preistorică, din cel mai prost cântec de dragoste:

– „Te iubeee…”

        Afară e linişte, răcoare. Deasupra grădinii de vară se vede luna, ca un timpan spart.

(Marin Sorescu – articol publicat în Luceafărul, nr.11/ 1 iunie 1962)


Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed