Archive for the 'lumini în necunosut' Category

Cine a bătut? (o altă lumină)


„În lume umblă un vânt rău, un vânt care subţie făptura. Ceaţa s-a oprit în geamuri şi în lumina ochilor. În pădure cântă vioara vremii acelaşi cântec nefiresc al zilei ce se stinge azi.

Unde e leacul? Unde e mântuirea?

Acum mă doare sufletul, mă doare cerul.

Copac cu braţele uscate, fluer printre degete şi invoc lumina nevăzută a paradisului pierdut.

Cineva a bătut la uşă. O fi om, o fi cântec sau poate o-ntrebare? Dacă e om, e cel care a părăsit ogorul şi caută veşnicia.”

(Ernest Bernea – Poiana Mărului, 1950)

trei plopi


  „În dreptul ferestrei mele sunt trei plopi. De când am intrat în această casă i-am simţit aproape; ei îmi ştiu gândurile, îmi ştiu durerea.

  Azi sunt mai grei de suflet.

  Vântul bate, bate mereu şi frunza galbenă de vreme zboară departe pe drum. Acum o frunză, apoi alta şi mai apoi o fluturare bogată, într-un joc necontenit, se ating de pământ şi iarăşi zboară ca la o teamă de a nu muri deplin.

  După o noapte senină cu brumă deasă, plopii au rămas pleşuvi. Plopii nu mai vorbesc în şoaptă, nu mai fâlfâie gânduri ascunse în zare de aur. Acum flueră, flueră adânc şi îndurerat.

  S-a aşternut somnul iernei peste chipul lor.”

(Ernest Bernea – Bucureşti, 1950)

Cântec trist


Simt cum mi se topeşte sufletul şi curge în picături calde. Picături mari se lipesc si pe geam.

O femee cu ochii de umbre se apropie de fereastră. Pe cerul şters de norii cenuşii, se luptă încă să răzbată o rază de lumină. O pană de vânt mai despică o dată aerul, scutură pentru o clipă plopii de pe alee înfrunzind galben pămîntul.

S-a aşternut o linişte adâncă; doar ploaia se mai aude cum plânge în uluce.

(Ernest Bernea – Bucureşti, 1950)

Ceva s-a schimbat


  „E o zi caldă de toamnă, o zi cu lumină de aramă şi cântece de păsări rătăcite. Cerul e albastru şi aerul curat, dar ceva s-a schimbat, ceva ca o cădere în adânc.

  În zorii zilei, o ploae a spălat frunzele şi aerul şi răcoarea dimineţii a scânteiat în primele raze ale soarelui; florile împrospătate mai cred în lumină şi o sorb nesăţios.

  O pasăre cântă frumuseţi de pietre scumpe ascunse în pieptul ei delicat şi măestru. Peste toate, adierea vântului cu miros de frunze şi toamnă trezeşte un fior necunoscut.

  Septembrie, vreme de cântec şi rod; o privire în urmă şi izvoarele tristeţii se deschid. Ce va fi mâine? Ce zare se va deschide? Nu ştia nimeni. Chipuri palide vin şi se duc: se dospesc durerile şi se revarsă apele sufletului.

  Unde e limanul? Unde e odihna?

(Ernest Bernea, Schei-Brăila, 1954)

a V-a lumină


   “Din depărtare se aude vuetul surd al oraşului. Cerul lasă pânza nopţii peste lume şi Octombrie respiră rece printre coturile blocurilor ce stau nelintite în faţa toamnei.

   Pe fereastră, odată cu aerul rece, intră tumultul trist al oraşului. Ceva aleargă pe lângă pereţii camerii şi stinge strunele serii ca un arcuş.

   Paşi mărunţi de femee s-aud pe drumul serii şi nu ştii de e bine sau e rău că mă întreb cine e şi unde o poartă pasul.

   Cum cântă de trist oraşul!”

(Ernest Bernea – Oraş pe drumul serii, 6.X.1970)

lumina-patra


   “Umbli în lume ascuns, de omul nu te ştie. Creşti firul frăgezit de rouă, prin murmur în izvoare, surâsul la copii şi nimeni nu te vede.

   În visul meu înalt, în dorul de minuni, în fapta-mi frăgezită te simt deplin curgând, ca sucul într-un pom. Dar nu apari nici când să-mi mângâi rana vieţii, ades întărâtată.

   Te simt aproape, Doamne, în prispa casei mele.”

(Ernest Bernea – Te simt aproape, 1952)

a treia lumină


   “E seară târzie, o seară prelungă de dor amar. Pe cerul sufletului meu din nou s-alungă norii; zbor trudit de floare şi rod nepârguit.

   Caut ceva ce mi s-a dăruit şi astăzi; nu mai e; sau poate nici n-a fost. Am făcut casă dragostei, am împodobit-o frumos şi acum o privesc năruită. Am deschis cerul cugetului meu şi, iată, l-am închis întunecat.

   Cine m-a înflorit acela m-a risipit!”

(Ernest Bernea – Seară târzie, 24.I.1969)


Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed