Archive for the 'salcâmul lui Johannes' Category

eu nu ştiu matematică


Altã matematicã 
                                               (N. Stanescu)
 Noi stim ca unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o parã
nu stim cât face.
stim cã cinci fãrã patru fac unu,
dar un nor fãrã o corabie
nu stim cât face.
stim, noi stim cã opt
împãrtit la opt fac unu,
dar un munte împãrtit la o caprã
nu stim cât face.
Stim cã unu plus unu fac doi,
dar eu si cu tine,
nu stim, vai, nu stim cât facem.
 
Ah, dar o plapumã
înmultitã cu un iepure
face o roscovanã, desigur,
o varzã împãrtitã la un steag
fac un porc,
un cal fãrã un tramvai
face un înger,
o conopidã plus un ou,
face un astragal...
 
Numai tu si cu mine
înmultiti si împãrtiti
adunati si scãzuti
ramânem aceasi...
 
Pieri din mintea mea !
Revino-mi în inimã !

bule de apă minerală


ruşii au buzele subţiri şi ochi albaştri.

luna apune imediat cum se lasă noaptea şi cum se apropie ea uşor de orizontul negru, devine tot din albă ca zăpada roşie, de parcă s-ar ruşina pe întuneric când n-o vede nimeni. totuşi, cred că o aud cum se frige de pământ şi-i sfârâie craterele şi toate oile cu tot cu cioban… nopţi cu lună arsă. fără miros.

am cotul mâinii stângi roşu de atâta citit…

urăsc să transpir deasupra buzei de sus. parcă acolo ar fi subraţul nasului.

cel mai uşor aduci un zâmbet zâmbind unui copil.

tot ce mi-aş dori acum ar fi să respir şi să pot spune „ce gust de aer are vântul ăsta!”

căldura ne transformă gândurile în bule de apă minerală… cele de mai sus au fost acidul zilei de astăzi.

mă găsiţi la sifoane.

11651611.jpg

urme în nisip


    Dragostea adevărată nu este decât o îmbrăţişare de trupuri pe marginea mării. Valurile vin mereu, nisipul dispare încet de sub tălpile îndrăgostiţilor, picioarele se afundă tot mai mult, siluetele îmbrăţişate se fac tot mai mici, dar valurile nu reuşesc să sfarme echilibrul iubirii verticale. 

    Îmbătrânim cu picioarele în nisipul ud… Din ce în ce mai mici, cu inimile mari. Tot mai goi, dar plini de viaţă.

   Când valurile ne vor acoperi vom deveni scoici ce vor aduce zîmbet pe chipul unui copil. Însă valurile ne vor nisip. Şi vom fi nisip. Nisipul din care se va construi un castel, nisipul lipit pe trupul altor îndrăgostiţi…

   

img_7340.jpg

© man

de vară caldă


  

uneori, stări strâmbe în care lumea-miracol ne lasă indiferenţi. păcătuim prin absenţa – nemartori. atunci raţiunea aminteşte inimii unde trebuie să se întoarcă.

(Johannes)

   Ora 20. N-ai întârziat. Mă tem în fiecare seară că n-ai să mai vii.

   Şi o dată cu tine o să dispară şi aceste seri minunate în care mă îmbăt cu alcoolul ce ne-a fost dăruit fiecăruia, dar pe care unii îl beau ca pe apă, iar alţii îl confundă cu spirt şi îşi dezinfectează rănile cu el. Acest alcool în care sunt lăsate la macerat mii de senzaţii, mirosuri, amintiri, şi mai presus de toate, sunete. Da. Sunete de vară. Nu m-am gândit niciodată că fiecare anotimp are sunetul lui. Că orice zgomot capătă vibraţii şi ecouri în funcţie de anotimp.

   Aseară ai fost puţin tristă. Sau mi s-a părut? Poate căldura e de vină. Sau poate că un dor de altă pană, mai neagră, mai frumoasă ca a ta. Ultima notă a fost mai jos decât de obicei. Ei, da. Am început să te cunosc. Nici nu trebuie să-mi mai spui ce te supără.

   La ora asta e încă atâta lumină. Ai venit, dar ai stat puţin. Te-ai dus mânată de dorinţa ta permanentă de căutare. Sau poate că mai profiţi de zilele lungi care sunt d-abia la început.

   Zile lungi de vară din care îţi mai aminteşti cu plăcere doar de clipele petrecute la umbră când priveşti căldura cum se prelinge jucăuşă înaintea-ţi, deformând imaginile, distorsionând realitatea. Sau cum îţi simţi talpa afundându-se în asfaltul moale ca o plastilină, atunci când eşti nevoit să învingi distanţa prin oraşul sufocant de rece.

   De ce în fiecare seară? De ce această exactitate temporală? Este o datorie printre legile-instincte ale cântătoarelor? Sau poate o descărcare a micului suflet de povara zborului zilnic. Povară? Ciudat. Nu credeam să pun acest cuvânt în spatele mic (ca să nu zic „cârca”) al unei mierle…

   Dacă într-o seară n-o să mai vii să îţi aşezi picioruşele negricioase pe crengile copacului din faţa casei mele, o să cred că mă înşeli… cu alt copac, cu altă fereastră de la care poate cineva te priveşte şi îţi ascultă cântul.

   Să ne înrădăcinăm într-un loc, să ne agăţăm de crengile unui copac pe care îl vedem noi că ar fi rezistent la furtuni, viscole, fulgere, că are o coroană stufoasă care ne va apăra de soarele ucigător din timpul verii? Sau să ne lăsăm aripile să ne poarte mereu spre alte crengi, spre alte ferestre unde să lăsăm melodia sufletului să iasă ca dintr-o cutiuţă muzicală ce nu rugineşte, nu oboseşte niciodată? 

   Îmi spuneam că sunt privilegiata mai multor păsări. Una dimineaţa, alta seara şi câteva în timpul zilei, rătăcite printre crengi, cântând fericite o „trilurilogie” fiindcă ceva mărunt (pentru noi) şi minunat li se întâmplase (o sămânţă găsită fără prea multă trudă, o îngheţată căzută din mâinile unui copil şi care s-a nimerit a fi – bucurie! – şi într-un loc retras, ori o mierlă sau mierloi pe care l-a regăsit după mult timp de zbor şi pe care îl credea plecat din cartier…). M-am înşelat. Un singur suflet cu aripi de cărbune îşi transpune toate stările în minunate simfonii matinale ori serale. Acelaşi suflet melodios şi dimineaţa şi seara.

   Ai plecat şi nu ai mai sosit. Pe unde şi cui îţi cânţi ziua ce-a trecut?

   Pentru cine nu are somn şi prinde uneori zorile cu ochii sufletului larg deschişi nu este o noutate ce voi spune. Păsările încep să cânte de la ora 4.30. Mierlele sunt primele. Sau cel puţin aşa este aici unde mă aflu eu, unde soarele răsare în stânga ferestrei şi apune în dreapta ei. Le asculţi şi ai spune că nici nu au dormit. Sunetul lor este atât de clar, încât ai impresia că l-a spălat o ploaie şi e curat, lipsit de impuritatea lucrurilor care ar putea să-l lovească şi să-i distrugă notele. Ai putea să te gândeşti chiar că este momentul (începutul zilei, bineînţeles!) în care îşi acordează instrumentul portocaliu care-o ajută şi să supravieţuiască, dar şi să-şi hrănească puii ce-o aşteaptă mereu mai înfometaţi.

   Şi îşi sfârşeşte ziua aproape la fel. Într-o simfonie ca un imn inchinat orelor-lumină ce-au trecut. Oare noi nu ar trebui să facem la fel? Să ne cântăm în felul nostru, la început stângace, momentele zilei, momentele vieţii?

   Ora 21. Eşti mai departe. Dar te aud. Ştiu că te vei apropia mai mult şi te vei aşeza pe creanga căreia i te dăruieşti în fiecare zi cu voluptatea înălţătoare a cântecului, creanga pe care uneori mă surprind că o privesc în gol, aşteptându-te.

   Dacă ţi-ai pierde glasul, te-aş mai iubi?

   Simt sunetele fiecărei melodii pe obraji. Poate fiindcă atunci când ascult ceva cu plăcere (mi s-a întâmplat chiar şi când ascultam pe cineva rostind cuvinte transformate-n melodii de viaţă) închid ochii, dacă împrejurările îmi permit asta. Unele note înţeapă aerul şi le simt pe faţa-mi ca nişte ace ce se înfig lacome într-o papiotă. Altele, însă, mângâie, alină, vindecă. Ca o aripă de înger.

   Dar nu mă întristez dacă tu nu ştii nimic. Poate că aşa e mai bine. Poate că dacă ai ştii nu ai mai veni sau ţi-ar fi teamă ca într-o zi să nu mă dezamăgeşti cu triluri scurte şi puţin supărate din pricina oboselii. Pentru că tu nu ai ştii nici că mi-ai devenit dragă pentru simplitatea şi aparenta uşurinţă cu care poţi da viaţă naturii fără să ceri nimic în schimb. Nimic.

   Ce ar fi o pădure fără nimeni să-i cânte frunzele? O pădure a vântului.

img_0799.jpg


Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed