Archive for the 'unghiile de ciocolată' Category

o inimă, un piept


      Când asculţi mult timp o inimă te obişnuieşti cu sunetul bătăilor ei. Şi te trezeşti aşa din senin sau înnorat, te trezeşti de dimineaţă sau în timp ce îţi ungi o felie cu unt, că te întrebi ce se mai aude cu inima. Parcă vrei să ştii ce mai face, cum mai bate, dacă s-a plictisit de această muncă bătătoare de piept, dacă a obosit sau dacă şi-a băut cafeaua de dimineaţă… De ce unele inimi bat mai tare decât celelalte, de ce unele se aud, iar altele trebuie să se sperie ca să se facă auzite? Deseori îmi imaginez că pieptul este o uşă la care sufletul bate neîncetat în speranţa că i se va deschide şi se va elibera… poate că asta se întâmplă când bătăile nu se mai aud.

Anunțuri

I.nu.till. dar până când?


    Piatră ponce. Inutilă pentru gânduri tari (mai tari decât cine?!) şi cu bătături. Inutilă ca o altă piatră – o piatră de moară în deşert. Şi ca să vezi chestie! Am cumpărat-o de la un negustor cu obrazul fin şi subţire. Inutil. Şi tocmai acum când vreau să scap de o bătătură care îmi tot şopteşte că uneori ar fi bine să pierdem. Să ne pierdem. Să ne pierdem unii pe alţii. Uneori… uneori nu e niciodată şi nici mereu.

     P.S. (sau P.S.): urăsc cuvântul „uneori” şi îl folosesc des că poate aşa se toceşte şi (îi) ajunge la os. La osul ăla al cărui denumire o uităm tot timpul… da’ ne-o amintim din REM… ăăă… iadeş! aşa. uitasem iar. iadeşul ăla pe care nu l-am rupt niciodată. da. ştiu. acum spun prostii…  

lumină uscată


iau cutia şi scot un băţ. ştiu. nu trebuie decât să-l ating uşor de marginea căsuţei din care l-am deranjat. mai întâi îi privesc măciulia roz, o ating şi mă mir cât poate să fie de fină, de rotundă.

e cam întuneric. de ce să nu…? vreau să fac numai un pic de lumină. un pic. cât să mă văd pe mine. un pic. atât cât să-mi pot privi genele.

n-a fost greu. flacăra se ridică tot mai sus. tot mai ascuţită. nu mai văd nimic. oare mai exist? respir cu bucurie copilăroasă mirosul chibritului proaspăt trezit la viaţă. lumină născută şi adunată din întuneric.

dintr-o dată simt lumina aceea cum muşcă din deget. o las. mi s-a zis că durerea trece. flacăra se stinge. dar vârful degetului încă mă doare. nu ştiam că lumina arde. de ce nu mi-ai spus? credeam că noi nu avem secrete.

un ceas de buzunar…


     Două lucruri m-au umplut neîncetat de o isterie metafizică: un ceas care stă şi un ceas care umblă. 

(Emil Cioran)

filmul meu


   Nici nu ştiu dacă ar fi mai indicat să spun Viaţa mea este un film şi arată cam aşa… în loc de Dacă viaţa mea ar fi un film… Aş alege prima variantă, că, deh!, este a mea şi nu o dau la nimenea (original, nu?!). Da, este un film la care mă mai uit uneori (în zile ca aceasta, cu ploaie şi jazz, cu aer rece şi umed, cu miros de vară târzie, cu vînt înmuiat în promisiunea unei toamne cenuşii cu aromă de nucă verde), iar alteori îi las şi pe alţii să deschidă puţin uşa cinematografului şi să privească nişte imagini pe care sunt sigură că nu le vor înţelege niciodată cu adevărat.

   Şi totuşi, păstrez intactă leapşa ce mi-a fost în(tastată) de hiacint. dacă viaţa mea ar fi un film, atunci ar fi un film alb-negru.

film alb-negru pentru că fiecare trebuie să-şi creeze propriile culori.

cu imagini neclare şi dungi verticale care deranjează şi obosesc,

cu ploaie, umbrele albe, fuste lungi (şi ude), păr lipit de obraji,

cu multă muzică de pian şi baruri de jazz, întunecoase şi înecate în fum gros de ţigară, unde în fiecare seară la o masă din colţ stă singur un bărbat misterios, cu pălărie neagră şi un pahar de whisky în faţă

obligatoriu există o scenă de iarnă care nu se petrece în oraş, ci undeva la ţară, într-un sat de munte cu puţine case; personajele (de preferat să fie doar două) vor rămâne izolate pînă la sosirea primăverii din pricina nămeţilor cît casa

serile vor fi (aproape) întotdeauna într-un oraş luminat doar de reclame, maşini oprite la semafor cu şoferi grăbiţi să ajungă acasă şi mâini ce aşteaptă curajul pentru o atingere fugară şi apoi o îmbraţişare

nu trebuie să lipsească scrisorile (şi plic cu timbru lipit! acum se fac plicuri cu timbre imprimate...) ce stârnesc zâmbete melancolice

clepsidre multe, mici şi mari

pince-nez şi mănuşi albe, croşetate (chiar dacă nu vor fi folosite, trebuie să apară măcar şi aruncate la întâmplare pe o măsuţă dintr-un hol cu pereţi acoperiţi de tapet auriu)

păr lung, cîmp cu flori de muşeţel şi margarete, rochiţe cu bretele subţiri şi delicate

spumă de mare pe glezne fine, picioare îngropate în nisip

fân uscat, înţepător şi gâdilător

genunchi strânşi la piept şi umeziţi cu lacrimi (ca să crească flori din încheieturi...)

   nu trebuie să lipsească mirosurile (!). încă nu ştiu cum va reuşi această invenţie (o soluţie ar fi ca pentru fiecare scenă să se utilizeze o altă pânză parfumată pe care se proiectează imaginea). nu există cuvinte, nu există discuţii (scenele ies prost, nu se aud bine, nu sunt importante şi de aceea se vor tăia la montaj). Vor fi totuşi acceptate şoaptele de neînţeles. Acţiunea se va ghici din privirile personajelor. Personaje importante puţine. Restul sunt doar trecători.

   cum va începe filmul? cu lăcrămioare şi melci în palmă de copil, jocuri cu coarda şi şotronul, miros de plastilină, un munte de nisip cu tunele săpate de mâini mici, cutiuţe muzicale cu chansons francais şi globuri ce au în interior o casă peste care ninge cu fulgi rotunzi (numai atunci când îl intorci; pentru că e minunat să fii copil şi să decizi tu când să ningă...)

   sfârşitul ar suna cam aşa:

 P.S.: Dacă viaţa mea ar fi un film, mi-aş dori ca Tarkovsky să fie regizorul... cu toate că nu e genul lui de scenariu :(

poate şi ei sunt iubitori de viaţă-film: ambra, diana, kolonelul, norişor şi rudy ...

Viaţa-şablon


Într-un moment de rătăcire prin meniul telefonului mobil am descoperit d-abia acum ceea ce reprezintă în concepţia unora, nişte nu-ştiu-care lucrează în domeniul telecomunicaţiilor, acel „şablon” de text scris (da. sms adică). Sprâncenele mi s-au transformat într-un caligrafic „n” când am zărit acele două cuvinte, cuvinte din pricina ori din lipsa cărora oamenii se ucid între ei, mor (singuri), tremură, se înroşesc, plâng, zâmbesc, sunt fericiţi, sunt nefericiţi… „Te iubesc.”

Un clişeu, un şablon, o riglă… un cuvânt ca o obligaţie. Nu eşti cool dacă nu le spui sau eşti fraier dacă le spui? Nu sunt la curent cu ce se mai poartă azi. Cert este că trebuie spuse; altfel nu dă bine. Ori cel mai adesea se supără domnişoara. Şi momentul cel mai potrivit este în pauza de masă de la serviciu când trimiţi sms-ul. Acum eşti împăcat, nu? Ţi-ai făcut datoria. De parcă ai mai introdus o fisă în aparatul relaţiei şi reiei jocul. Nu mi-e frică de şerpi, şopârle, pisici de mare, păianjeni, peşti piranha. Mi-e frică de aceste două cuvinte. 8 litere. Au devenit comune, maculate de prea mult rostit – cu voce tare, în grabă, fără să mai fie gândite, simţite, prea des, oricând, oricum… Mi-e frică să nu înţepe mai rău decât un Androctonus crassicauda. 

Câteodată mi-e silă de ele. Uneori mi-e drag. Ca un rău necesar. Au devenit chiar şi aceste două cuvinte un şablon după care ne orânduim viaţa? Calculăm totul, acoperim găurile, eliminăm surplusurile, şlefuim colţurile. Şi ajungem, cam repede, ce-i drept, la forma finisata, la forma finală de „te iubesc”. E normal; ca să ne încadrăm în şablon. Şi apoi mai scoatem din când în când şablonul ca să nu uităm că trebuie să ne încadrăm în…

Acest cuvânt pervertit, un trist clişeu verbal, ar mai putea el să-şi regăsească inocenţa, însemnătatea, profunzimea de altădată?

Nu. Chiar nu încerc să filozofez pe marginea acestei declaraţii pe care o învăţăm imediat după ce reuşim să bâiguim „mama” şi „tata” (dar o simţim cu mult înainte). Sunt doar revoltată că am găsit-o alături de „Sunt în întârziere”, „Unde eşti?”, „Vă rog reveniţi”, „Sunt în şedinţă”…

aşteptarea


   Stăteam, nu ştiu ce făceam, dacă făceam ceva, dacă mai existam ori dacă nu, şi m-am trezit că-mi cade întrebarea asta în cap, aşa hodoronc-tronc, de undeva dintr-un pom, ca o prună coaptă şi răscoaptă. Ce este „aşteptarea”? Să fiu obligată acum să dau o definiţie cât mai completă a acestui cuvânt, sunt sigură că m-aş împotmoli în timp

   Oare nu acesta este motoraşul care mişcă în mod barbar mecanismul vieţii? O aşteptare continuă, care nu va înceta niciodată… Aşteptăm să se facă ora 13 să luăm prînzul, aşteptăm să se mai răcorească afară ca să ieşim să plimbăm câinele, aşteptăm să se schimbe ceva, să vină autobuzul, să primim salariul, să găsim timp să iubim, să citim, aşteptăm să vină concediul, să treacă concediul, să vină iarna, primăvara, vara… aşteptăm să crească copiii mari ca să apară şi nepoţeii care vor da iar sens existenţei noastre… Şi ce se întâmplă când nu mai aşteptăm nimic

   Nu ştiu… nu mai ştiu nimic. Când crezi că ştii în sfârşit ceva, atunci ştii cel mai puţin. E târziu şi noaptea a devenit o pătură neagră care îmi ţine de cald, iar eu nu o vreau. E târziu şi aştept să se facă ziua. Sau să mi se facă somn de atâta noapte.


Ce bine ne-am înţelege dacă n-ar fi cuvintele. Ar trebui să vorbim de-a curmezişul.

(Eugen Ionescu)

Un gând de ieri, de azi

O carte, odata scrisa,/ Nu produce imunitate la scris./ Te vei imbolnavi de microbul/ Cartii urmatoare./ Si tot asa.../ Ca o vesnica stare de gripa,/ Cu un milion de radacini/ De microbi/ (Marin Sorescu)

Contact

trestie_trestie [at] yahoo [dot] com

Abonare RSS

Subscribe to RSS Feed